În numele Universului. (4)

Cap. 4 – Anatomie antonimică


(Vezi cap. 1, 2 şi 3 pentru aprofundare.)

Ce sentiment ciudat îmi sărută viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire. Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i).

De câteva zile, am devenit punctul principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat de unde vin, pe unde am călătorit…
- Nu contează pe unde am fost şi ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă.

Aproape toţi copii sunt fascinaţi de Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fiecărei zile. Numai mâţa Alchimista aşteaptă, în timp ce-şi face toaleta fără vreo inhibiţie, ca cineva (adică – toţi) să se oprească, s-o admire şi să o hrănească cu cele mai gustoase preparate… din păcate, dezamăgirea ei constă-n faptul că această tabără nu este deloc un restaurant de lux cu un meniu conţinâd doar peşte, cum visa ea.
Am încercat să dau de fata/femeia de foc care m-a atras în aceea cursă perfidă, în care trecutul s-a îmbinat cu prezentul, iar eu am pătruns în subconştient pentru a extrage informaţiile îmbâcsite şi le-am expus brutal propriei conştiinţe. Nimeni nu o cunoaşte, nimeni nu a văzut-o. Încep să cred că totul a fost doar… un vis?

Nu pot dormi. Îmi aduc aminte fără neîncetare de acele goluri care-mi erodau spiritul cu atâta satisfacţie, încât am crezut că sunt aproape mort într-un trup tânăr, dar acum, aceste obsesii latente îşi cunosc sensul şi originea. Numele meu este Pascal şi sufăr de sindromul tălpilor fierbinţi. Mi-am găsit casa unde nu mai sunt un străin. M-am găsit pe mine. Fericit.

Cu toate că par a fi liberi, locuitorii acestei tabere au un program strict de odihnă, mâncare, antrenament şi timp pentru jocuri interactive. Nimeni nu e niciodată singur, eşti obligat să îţi alegi un partener cu care să exersezi până şi mestecatul sau spălatul pe dinţi. Se vrea a fi o tabără de perfecţionare sau de anulare a individualităţii? Niciunul dintre cei care m-au admirat salivând nu a putut (sau nu a vrut) să-mi spună unde se află directorul/conducătorul/tiranul. Mi-au zis doar că există şi ne supraveghează din umbră, de aceea trebuie să ne păstrăm un comportament decent şi să urmăm regulile cu sfinţenie. Am pufnit ironic şi nu le-am dat crezare. Încă îmi petrec serile toride pe malul lacului din interiorul taberei cu Amleth şi Tesla, înotând gol prin mâzga neagră, meditând sub rădăcinile plantelor atârnătoare din cer sau făcând pluta şi privind luna albastră până ce începe să se stingă, iar cei doi sori roşii urcă vertiginos, îmbiindu-mă la somn.

- Aveţi cumva o hartă a locului acesta?
- Nu, dar îţi putem face un tur. Ştim totul!

Cantina fără acoperiş, cu sere supraetajate, Manaka, paturile îngropate-n pământ ce cresc perne şi aşternuturi în loc de fructe comestibile, felinarele alimentate de strănuturile de foc, lacul Bilkon, biblioteca vegetală cu peste 3.000 de tomuri mirosind a iarbă cosită, locul de joacă ce se extinde până la grajdurile animalelor – dragoni pentru călărie, miriapozi pentru curse, fluturi mutanţi cu aripile albe folosite ca pânze de pictat, căluţi de mare cu trompă şi gheare, iepuri cu cioc şi alte câteva specimene pe care nu le pot identifica.
- Am adunat lucruri de pe fiecare planetă pe care am vizitat-o. De fiecare dată când ne-ntoarcem dintr-o excursie, reproducem ceea ce am văzut şi ni se pare benefic pentru evoluţia noastră. Cei mici aleg numele şi au grijă de ele. Un fel de terapie.

Rutina m-a împins din nou înspre Bilkon. Amleth şi Tesla m-au părăsit în favoarea focului de tabără alimentat de energia stelară şi a algelor proteice cu gust de nalbe fierte cu această ocazie. Îmi răcoresc tălpile-n substanţa lipicioasă şi mă las încet pe spate. Pentru prima dată de când sunt aici, simt o toropeală îmbietoare. Aş putea să adorm.

Un haos absolut, imagini asurzitoare şi săgeţi de lumină sfâşiate traversează întreaga atmosferă. Sunt confuz fiindcă nu ştiu dacă ce văd este un vis sau…
Din mijlocul focului a răsărit o floare de gheaţă ce s-a extins, îngheţând fiecare atom cu care a venit în contact. Nemişcare. Linişte. Îmi aud respiraţia şi ştiu că nu este o fantasmă. Îi recunosc ochii.
Pojghiţa aproape a înghiţit toate clădirile, ocolind lacul şi implicit, pe mine. Sunt conştient că nu am nicio şansă, dar nu vreau să mă resemnez până ce nu mă conving de adevăr. Vreau să o văd, să simt fiorul pe şira spinării. Vreau să-i simt ochii la fel de intens cum simt răzbunarea alimentându-se în mine. Ar fi trebuit să îmi dau seama că ceea ce nu cunosc îmi va dăuna.

Nu sunt curajos, dar nici nu îmi pot aştepta molcom sfârşitul, mai ales după ce m-am înfruptat cu ambrozie şi am strâns extazul de picior, aducându-l atât de aproape, încât l-am sărutat jucăuş. Mă îndrept calm înspre ea. Doar noi doi. Doi – gheaţă şi foc, ură şi răzbunare, singurătate şi iubire, sens şi haos. Două animale.

Arhivă personală ©



- Te-am aşteptat.
- De ce mi-ai luat totul?
- Fiindcă întodeauna este un plan mai mare din care faci parte, fie că vrei sau nu.
- Dar de ce tocmai acum şi nu mai devreme? Ai avut o multitudine de ocazii să mă extermini…
- Trebuia să te laşi să guşti puţin din locul acesta, din casa ta pentru a-ţi face căderea şi mai fatală. Am vrut să te chinui, recunosc.
- Dacă tot eşti sinceră, poţi să-mi spui, măcar în aceste ultime clipe, cine a fost fata care m-a adus aici? E tot ce vreau să ştiu...
- Hmm… nu ştiu dacă eşti pregătit. Chiar crezi că mai poţi suporta încă o dezamăgire?
Niciunul nu a clipit. Am aşteptat răspunsul cu dinţii încleştaţi, temându-mă să suprind împrejurimile fiindcă dezolarea m-ar fi cuprins, iar raţiunea ar fi dispărut… în aceste momente, am nevoie să fiu mai lucid ca niciodată. Sânge rece. La fel ca ea.
- Sora mea.

Şi atunci a scos dintre faldurile rigide ale rochiei albe o fiinţă atât de mică şi de palidă, încât un suspin de durere s-a smuls din mine. Am vrut să mă apropii, dar ea a făcut-o să dispără.
- De ce?
- Fiindcă pot. Avem nevoie de tine. Va fi o misiune simplă, nu-ţi face griji.
- Şi după aceea? Ce se va întâmpla?

Iar toată planeta s-a spart în mii şi milioane de particule reci de praf stelar.


Arhivă personală ©


Povestea va continua…

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

ceva în care n-am crezut vreodată.