Pseudo-tratat onomastic
Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin,
dar nu sunt decât o amăgire imaginară
a conştiinţei ce se macină pe sine
printr-o entropie de iluzii.
Acestea zboară năstruşnic primprejur
demolând certitudinile aberante
mă agasează până şi nocturn,
dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme
neconcordante cu războiul meu intern.
Închid ochii şi-mi imaginez iubire
îmi imaginez cum eu sunt iubire
şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter
de orice altceva ce nu e iubire.
Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi
din plângeri de îngeri căzute
devin un cristalin apus de glas
ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”;
m-am eliberat de Ei
fiindcă m-am găsit pe mine.
Unde m-am găsit pe mine?
În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră –
unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare,
iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare
este cea a amintirilor senzoriale.
Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de
semne cu sens.
Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu.
Eu nu sunt numele meu,
ci sunt ceea ce scriu, vorbesc, gândesc
şi ce aleg să fac în tandem cu copilul din mine
(port o sticluţă la gât în care se ascunde un răvaş;
mi l-am scris singură atunci când am fost mică.
Nu vă pot dezvălui secretul, aş decripta pentru voi
ceva ce nu se poate înţelege decât prin i-raţional)
îmi pot alege alt nume, dar nu se va schimba nimic.
Şi fără o etichetă de fabricaţie, tot eu aş fi.
Nu s-ar anula nimic din ceea ce am scris
până acum dacă aş fi o Ilinca, un Petru, o Crenguţă
sau… un Vis.
Întrebare: reiese din tot ce am enumerate mai sus
(să presupunem că a fost şi va rămâne o poezie)
numele meu? De unde răsare el?
dar nu sunt decât o amăgire imaginară
a conştiinţei ce se macină pe sine
printr-o entropie de iluzii.
Acestea zboară năstruşnic primprejur
demolând certitudinile aberante
mă agasează până şi nocturn,
dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme
neconcordante cu războiul meu intern.
Închid ochii şi-mi imaginez iubire
îmi imaginez cum eu sunt iubire
şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter
de orice altceva ce nu e iubire.
Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi
din plângeri de îngeri căzute
devin un cristalin apus de glas
ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”;
m-am eliberat de Ei
fiindcă m-am găsit pe mine.
Unde m-am găsit pe mine?
În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră –
unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare,
iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare
este cea a amintirilor senzoriale.
Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de
semne cu sens.
Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu.
Eu nu sunt numele meu,
ci sunt ceea ce scriu, vorbesc, gândesc
şi ce aleg să fac în tandem cu copilul din mine
(port o sticluţă la gât în care se ascunde un răvaş;
mi l-am scris singură atunci când am fost mică.
Nu vă pot dezvălui secretul, aş decripta pentru voi
ceva ce nu se poate înţelege decât prin i-raţional)
îmi pot alege alt nume, dar nu se va schimba nimic.
Şi fără o etichetă de fabricaţie, tot eu aş fi.
Nu s-ar anula nimic din ceea ce am scris
până acum dacă aş fi o Ilinca, un Petru, o Crenguţă
sau… un Vis.
Întrebare: reiese din tot ce am enumerate mai sus
(să presupunem că a fost şi va rămâne o poezie)
numele meu? De unde răsare el?
 |
| Arhivă personală © - Sibiu, 2017 |
Comentarii
Trimiteți un comentariu