Împletire de senzaţii

Sunetul mi se prelinge din ureche

precum o undă marină sugrumată de

furtuna norilor care gem în noapte

de o prea tristă singurătate.

O disperare lăuntrică se naşte-n mine –

încercare chinuită de readucere-n sine;

degetele mi se-ncolăcesc peste firul roşu de telefon

capătând forme muzicale cu un ton afon

Cunosc clişeul deznodământului… am pierdut

orice contact cu lumea invizibilă.

Ochii se strepezesc, dinţii îmi adorm şi cad

nasul se astupă şi mi se mută-n cap

instant. Dacă m-aş privi acum în oglindă,

aş vedea doar un geamăn mutilat cu o voinţă

străpungătoare de a-şi îndeplini ultima dorinţă –

secvenţa figurii mele anterioare mi s-a întipărit adânc,

dar nu mai am raţiune să judec şi nici suflet să fiu…

Atunci… cu ce pot scrie (şi despre ce)

dacă nu mai îmi acord senzaţii?

Nepremeditat, natura mă primeşte într-ale ei viscere reavene

Umezeala ceţii coboară mistic şi mă-mpresoară

Sunt un biet pui golaş ce-şi caută o mamă.

Corporalitatea îngreunează, renunţ şi devin atom

hălăduiesc viciat prin traseul de purificare.

Într-o scorbură stă o pasăre măiastră,

cu pene viole(n)te pe care nu le recunosc prima oară

îmi este mumă, copilă sau fecioară?

Deodată – se umflă demonic, îngheţând atmosfera

abia ce am loc să mă strecor; râvnind la căldura trupului ei

o las să se aşeze peste orice aş fi fost.

Acolo – sensul nu mai are nevoie de sens

fiindcă el e deja ceea ce este

mă agaţă şi pe mine un adevăr,

dar nu mă lasă să-l transmit mai departe…

îmi şopteşte că voi nu veţi înţelege

ce înseamnă să fii fiinţă fără a fi.

Arhiva personală ©