Lumina lui Iona

Chiar dacă îţi strângi cioburile,

nu garantez că nu te vei mai sparge

în bucăţi din ce în ce mai mici;

te pierzi printre alţii şi alţii

care-şi calcă propriile cioburi,

năzuinţe deşarte în care nu mai cred

Vanitas Vanitatum!

Ce rost mai are să fi întreg

într-o lume de ciobiţi somnambuli

care te-aţintesc cu privirea dacă te apleci

să-mpleteşti ceea ce odată ţi-a fost suflet.

Arunci cu aţe (nade colorate) în toate părţile

sperând
că-ţi vei înfrânge ghinionul

Dezolare! Absentezi din propriul destin

şi încerci cu disperare

să-ţi cauţi sensul printre

enciclopedii, caleidoscoape, calendare umane

tot degeaba,

te spargi la fiecare (dez)amăgire

te spargi în cuvinte rătăcite

care se infiltrează în ciment, în crăpături, în şireturi

şi sunt înghiţite sub formă de “Ajutor!”

E întuneric acum, bietul de tine

eşti al nimănui // şi nimicul te are

nu mai ai decât o singură şansă să izbăveşti totul

Credinţă oarbă în viaţa de apoi –

 calea este uciderea de sine în sine//

“Răzbim noi cumva la lumină!”

strigă-ţi numele şi lasă-ţi sângele să fie ecou

eliberează-te de tine şi dansează-ţi moartea,

fii fericit că te-ai cuprins şi zâmbeşte în ultima clipă;

fii Tu într-o mulţime de “Io”.