Coşmarul unui vis…

-Bună dimineaţa, Olivia!

Unda de şoc provocată de acest inofensiv salut, dar, mai ales de apariţia mea s-a manifestat într-un mod mai puţin aşteptat… niciun zâmbet, nicio tresărire că s-ar bucura să mă revadă după atâta timp… doar dispreţ fără margini, în priviri şi în felul cum se aşează la masă.

-Ce vrei?

Dezgustul cu care mi-a aruncat aceste cuvinte i-au făcut sprâncenele să mi se-ncrunte şi să-mi dea de înţeles că încă poate mă urăşte. Mirarea se poate vedea acum şi pe chipul meu.

-Voiam să văd ce mai faci… atât.

-Mdaa… sigur. Ei bine, ca să-ţi potoleşti neliniştea, să ştii că fac extreme de bine! Mai bine decât mi-aş fi putut imagina vreodată că mă voi simţi în viaţa asta!

Numai mie mi se pare exagerată exprimarea ei?! Ce încearcă să-mi dovedească cu ironia asta nespecifică ei?! Tonul vocii, absenţa a tot ce-mi aminteam că era odată mă răneşte… când te gândeşti că eu o făceam fericită nu cu mult timp în urmă… de fiecare dată când o întrebam ce face, ea chiar îmi zâmbea, se apropia de mine şi mă-nconjura cu braţele ca într-un cordon, de parcă îmbrăţişarea noastră era dragostea în sine, ca apoi să-mi şoptească: “Ce fac?! Te iubesc, prostule! Te iubesc, asta fac.”…

-Mă bucur pentru tine, Olivia… chiar mă bucur.

-Altceva?

-Altceva ce?

-Alte întrebări mai ai? Sau ţi-a murit curiozitatea între timp?

Aşa cum stăm acum… obişnuiam să  ne luăm micul-dejun în cafeneaua asta atunci când eram la facultate şi aveam o relaţie. Chelneriţa ne cunoaşte prea bine preferinţele, nici nu am avut nevoie să comandăm (nu-mi aduc aminte când ne-a pus pe masă cafelele fără zahăr şi nişte aperitive cu peşte şi spanac, cum n-am mai văzut prin alte părţi); atât de mult timp petreceam aici! În fiecare dimineaţă comandam pentru ea o cafea neagră şi o salată de fructe, iar pentru mine un ceai mult prea dulce şi pâine prăjită… în trecut, intram pe uşa cafenelei şi nici nu treceau 5 minute, toate erau aranjate cu cea mai mare grijă; doar eram clienţi fideli, nu?!

Toţi ne invidiau pentru dragostea noastră, mereu nedespărţiţi indiferent unde ne duceam, eu cu Olivia, Olivia şi cu mine. Şi cât ne iubeam, Doamne! Nu voi putea niciodată uita felul ei de a fi care-mi făceau obrajii să ardă, cum mă privea numai pe mine, cu genele ei lungi apăsate ritmic peste irisul albastru deschis. Câte amintiri port în mine… câtă dragoste! Şi acum văd doar ură, dispreţ, plictiseală (şi asta numai în ochii ei). Unde au dispărut toate? Unde au dispărut mâinile calde care mi se alăturau în fiecare seară la o plimbare? Unde sunt buzele care vorbeau doar ca să mă sărute? Unde?... UNDE?

-Ai amuţit?

-Nu, nu… doar mă gândeam…

-La ce?

-La trecut.

-Iar începi?! Uite, dacă m-ai chemat aici pentru a ne rememora aventura noastră, să ştii că nu am chef! Am treburi mult mai importante de rezolvat.

-Aventură?

-Poftim?

-Ai spus că noi am avut o aventură.

-Nu aşa a fost?!

-După patru luni de relaţie amoroasă, tot aventură se numeşte?

-În fine, ce-o fi fost… zi-mi ce vrei, te rog.

-Îmi era dor de tine… voiam să te mai văd, să mai aflu despre viaţa ta…

-Sunt fericită, mulţumesc. M-am căsătorit acum un an cu Thomas, cel mai minunat bărbat cu care mi-aş fi putut întemeia o familie. Am doi băieţi, gemeni de şase ani şi o fetiţă  de doi ani, ce mi-aş putea dor mai mult?! Am terminat facultatea, între timp m-am angajat ca arhitectă la o firmă destul de bună în domeniu, dar nu cariera mă preocupă.

-Cum rămâne cu visul tău?

-Care vis?

-Îmi ziceai că vrei să vezi lumea…

-Erau prostiile unei femei simple.

-Simplă?! Mie mi se pare mai degrabă să alegi viaţa de familie în pofida carierei sau unui vis o alegere simplă, mai ales din partea ta.

-Ar trebui să ştii că Thomas plănuieşte o excursie în Olanda. Dar visul meu acum este să am grijă de familia mea.

-Un vis cam slab… te ştiam altfel. Tu, Olivia cea curajoasă, care purtai războaie născute dn nimic doar pentru a-ţi apăra interesele şi părerile. Ce s-a întâmplat cu acea Olivia?

-Olivia de acum are responsabilităţi, depind oameni de ea, oameni pe care îi iubeşte. Nu mai are atât de mult timp să viseze şi…

-Păcat.

-… şi să se creadă un copil. Poate ar trebui să înveţi şi tu asta, Nathan. Cum să fii un om mare.

-Nu ştii?!

-Ce?

-Acest Nathan şi-a îndeplinit visul în care a crezut. Sunt un regizor, exact cum mi-am dorit, cu un film care se va lansa anul viitor şi va fi un real succes! N-am nevoie de vreo maturizare.

-Felicitări! Mă bucur pentru tine.

După modul în care şi-a aplecat capul în ceaşca goală de cafea şi vocea şoptită, îmi dau seama că nu se bucură. Ceva din reacţia mă face să vreau să o ajut cumva, să-i dau încredere să viseze din nou… poate încă am o şansă… poate încă mă iubeşte…

-Te iubesc, Olivia! Îmi lipseşti cu totul! Te rog, hai să o luăm de la început…

-Au trecut unsprezece ani, Nathan, tu nu realizezi?! Am o familie. Tu ai o carieră şi un vis aproape îndeplinit. Nu se mai poate, e prea târziu…

-Tu eşti visul meu, Olivia! Mereu ai fost…

-Atunci îţi pot spune că ţi-ai ratat acest vis când ai ales să mă înşeli. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, Nathan, iar acum e prea târziu…

-Ştii prea că a fost o greşeală. Eu n-am…

-Nu! Această discuţie este o greşeală! AU TRECUT UNSPREZECE ANI! Chiar nu vezi că nu mai are rost, Nathan?! Renunţă, treci mai departe!

-Pentru că aşa ai făcut tu, nu?

-Nu, este pur şi simplu prea târziu.

-Noi suntem cei care am modelat timpul, noi putem să-l schimbăm! Haide, Olivia, încă mai putem începe viitorul. Viitorul nostru!

-Nathan, trezeşte-te odată! Nu mai există niciun viitor!

-Ce… ce faci? Unde pleci?

-Acasă, acolo unde îmi trăiesc visul. Ai grijă de tine, Nathan. Rămâi cu bine!

-Dacă tu poţi visa, eu de ce nu-mi pot îndeplini visul?!

Olivia era deja cu jacheta şi poşeta în mână, pregătită să pornescă către ieşire când m-am ridicat violent de pe scaun şi am răsturnat cafeaua, făcând un lac negru şi amar în jurul meu. Gâfâi, transpir, pupilele mi se mişcă nebuneşte, încercând parcă să scrie un alt final pentru mine şi Olivia, se mutau dintr-o parte în alta, căutând ceva, orice de care să se folosească pentru a schimba situaţia. Olivia s-a mai uitat pentru o secundă la mine, apoi s-a îndreptat grăbită către uşă.

M-am aşezat la loc, complet deziluzionat, lacrimi izbucnindu-mi din inimă pentru iubirea ratată, iar din suflet plâng pentru regretatul vis spulberat… toate acestea le făceam în timp ce mă holbam la zaţul care se scurgea de pe faţa de masă, fără ca măcar să-l observ.

-Nu poţi visa dacă visul tău implică şi alţi oameni, asta mi-e clar acum. Măcar poţi încerca dar nu se va îndeplini niciodată…

Vise omeneşti, triste poveşti.