O iubire cât o viaţă

Marco râdea incredibil de zgomotos, de parcă erau încă două voci în el care scoteau sunete horcăite sau lipsite de oxigen. Doamnele de la masa alăturată ne aruncau priviri ucigătoare de fiecare dată când Marco încerca să-şi tragă răsuflarea, dar începea să râdă din nou, cu mici alternanţe între răgetul unui măgar sufocat şi un şoricel care chiţăie piţigăiat. Nu ştiam dacă să mă bucur că încă îl am în faţa mea sau să plâng pentru faptul că aş putea să-l pierd…

- Ok…Ok… cred că… putem continua acum, zise Marco, cu obrajii roşii şi ţinându-se de burtă cu o mână, iar cu cealaltă plimbând-o prin păr.

- Bun, fiindcă dacă vei râde astfel fără să te opreşti curând, cred că cineva ne va da afară! Asta, în cel mai bun caz. Primele care ne vor flanca dacă vom încerca să ne întoarcem vor acele trei doamne de la masa din spatele tău.

Marco a început să râdă şi mai tare, ceva ce nu mi-aş fi putut închipui că este posibil. Între timp, o chelneriţă tânără a venit să ne aducă comanda şi s-a uitat puţin speriată la el, întrebându-l dacă doreşte puţină apă pentru a se calma. M-am prefăcut că nu o aud şi i-am mulţumit pentru felurile de mâncare din faţa noastră.

- Marco, încetează! Deja devine penibil, am zis eu încercând să-mi pregătesc salata.

- Aş vrea… să mă opresc… dar numai când… îmi aduc aminte, spunea Marco printre nenumărate sughiţuri provocate de atâta râs.

În acel moment n-am mai rezistat, m-am ridicat cu o viteză incredibilă, i-am acoperit gura cu mâna, iar cu cealaltă l-am târât afară din local. Am apucat să-i fac un semn chelneriţei că ne vom întoarce, nefiind nevoie să se îngrijoreze.

- AJUNGE!

Marco s-a oprit din râs. Cu o expresie inocentă şi cu ochii roşii, înlăcrimaţi, mă fixa cu privirea de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Pentru un moment, am simţit o repulsie faţă de mine şi pentru faptul că am ţipat la el.

- Nu este nimic amuzant, am spus pe un ton mai blând. Tot ce ţi-am relatat este adevărat!  Trebuie să mă crezi!

- Vrei să spui că tu chiar… s-a abţinut cu greu, dar totuşi a continuat fără să mai scoată sunete chiţăite. Bine atunci…dovedeşte-o!

- Cum?!

- Nu ştiu. Poate o bucată de material, o poză, un filmuleţ, o declaraţie scrisă şi semnată din partea lui, habar n-am… adu-mi ceva cu care să-mi dovedeşti!

- Tu chiar vorbeşti serios?!?

- Uite, Margo, suntem căsătoriţi de… o pauză lungă şi o completare cerută din priviri.

- Cincisprezece ani.

- Exact, cincisprezece ani! Plus, te cunosc de dinainte, deci… şaptesprezece ani! Ce am învăţat în tot acest timp este că dacă unul dintre noi e în măsură să-l înşele pe celălalt, atunci, cu siguranţă eu sunt acela! Margo, să fim sinceri, mai ales pentru că te cunosc… n-ai fi reuşit să termini ceea ce insinuezi tu că ai început, înţelegi? Eşti mult prea conservatoare, nu-ţi stă în caracter. Şi pe deasupra… mă iubeşti prea mult ca să mă răneşti astfel, nu-i aşa?!

A rostit ultimele cuvinte în timp ce-mi mângâia faţa cu degetele aspre şi îngâlbenite de la dependenţa de ţigări, ceea ce-mi provoca silă.

- Poate nu te mai iubesc, Marco! A?! Te-ai gândit la asta?! Poate m-am săturat de tine şi de tot ce te reprezintă!

Reacţia lui m-a frapat… luminiţa din ochi a pâlpâit, ca apoi să se stingă într-o tăcere a simţurilor, mâinile i-au căzut latent pe lângă corp, de parcă o greutate imaginară l-a cocoşat, iar colţurile gurii i s-au înnegrit de la tristeţe. O tristeţe manifestată de trupul său la auzul spuselor mele… ciudat, nu arată de parcă i-ar fi păsat vreun pic.

- Dacă tu nu mă mai iubeşti, Margo… nimeni nu va mai putea… ce tragic mă apropii de sfârşit.

- Şi de ce, mă rog, n-ar mai putea cineva să te iubească?

- Pentru că tu eşti proastă, Margo! Destul de proastă încât să te măriţi cu mine şi să mă suporţi aşa cum sunt, un viciat înnăscut! Ai fost proastă când ai rămas cu mine după ce ţi-am spus că nu vreau copii, nici măcar să ne purtăm ca un cuplu căsătorit. Eşi proastă şi în acest moment deoarece stai şi-mi explicit cum m-ai înşelat cu şeful tău doar pentru a-mi da un motiv de a fi gelos. Margo! Tu nu ai înţeles nici până în ziua de azi că nu pot fi gelos pe cineva pe care nu-l iubesc!

Palma s-a lipit inevitabil de obrazul lui, exact în momentul în care chelneriţa trecea prin dreptul uşii. Cu toate că a mers mai departe şocată, are dreptate în felul în care ne-a privit… cum poate o pereche celebră, aşa ca mine şi ca Marco, să se certe în halul acesta?! Ce-i drept, suntem amândoi modele pentru cele mai înalte case de modă, defilăm pe podiumuri în întreaga lume, uneori ne şi intersectăm, lucrând pentru acelaşi designer. Spre exemplu, acum avem amândoi părul blond platinat, culoarea păpuşii Barbie, iar eu sunt tunsă scurt, extreme de asemănător.

Banii nu ne lipsesc, fiind atât de faimoşi, dar mai ales primim contracte pentru aspectul nostru fizic. Suntem bogaţi, frumoşi, tineri… suntem acel “perfect” care îi obsedează pe oameni în general. Avem absolut tot ce ne-am putea dori, de ce afişăm imaginea aceasta de cuplu tocmai în public?! De ce nu mai suntem perfecţi? Ce ne lipseşte nouă, cei care îşi permit orice?

- Prost eşti tu, Marco! Nici eu nu te mai iubesc! De fapt, nu te-am iubit vreodată!

- Atunci de ce ne aflăm în situaţia asta acum?! De ce ţipăm unul la altul şi ne pălmuim? De ce ne-am mai căsătorit?

- Pentru bani, ştii şi tu. Puteam să divorţăm, dar eram amândoi la începuturi şi aveam nevoie de o imagine. Ne-au folosit pe noi pe post de cuplul de modele… puteau să fie alţii în locul nostru… aşa a fost să fie.

- Avem o imagine acum, avem şi bani… de ce nu divorţăm?

- Nu ştiu…

Cu o mişcare senzuală a mâinii, Marco s-a jucat cu părul meu şi cu zâmbetul său, transmiţându-mi raze de bucurie. Mi-a întins mâna pentru a păşi înapoi în restaurant.

- Haide, Margo. S-o luăm de la început începând cu seara aceasta, ce spui?!

Timidă, i-am apucat mâna şi am strâns-o în semn de pace între noi.

- Cred că o luăm de la capăt în fiecare zi. Şi ştii de ce?

Marco s-a dovedit un gentleman. M-a condus de braţ până la intrare, iar apoi mi-a deschis uşa, lăsându-mă pe mine să trec prima. Când am ajuns în dreptul lui, suficient de aproape de buzele lui, mi-a şoptit:

- Pentru că ne iubim prosteşte!