Chiar există infinitul într-o infinitate mică

De ,
Cum de-au ajuns clipele de fericire atât de scurte
Şi de când se măsoară în secunde?
TIC: o secundă de fericire
TAC: eternitatea se goleşte
TIC: o secundă de fericire
TAC: moartea prin viaţă vuieşte
TIC: o secundă de fericire
TAC: timpul se opreşte

Prea scurte în reţinere,… se uită… fragil
Prea scurte în simţiri,… trec prin… fragil
Prea scurte în trăiri,… se usucă foarte… fragil

La fiecare “TIC”, fericirea se sinucide în secunde
La fiecare “TAC”, negrul răului tremură în abisul eului
Rău singuratic, rău neintenţionat, rău straniu, rău mortal, rău sufletesc, rău uman…
Inocent şi naiv te-mprieteneşti cu răul non-culoare
Amândoi izgoniţi fărâma de fericire
Dar ea se tot întoarce
Se zbate la fiecare zbatere de ceas
Ai renunţat prea timpuriu la a lupta pentru
De-acum, eşti aliat şi răzbaţi din centru
Cu acea culoare închisă… trişti împreună

Ca un crivăţ din fiecare iarnă,
Îngheaţă trupurile ninse, le suflă aspru până la îngheţul clar şi-al inimii
Dârdâie prin necunoscut, zboară, rătăceşte… ce-l poate stăvili?!
Un curent de aer rece îmbibat în limite
Limitele existenţei, te frânează în a palpa viaţa până şi cu ochii
Cum de te afunzi şi tu printre atâtea alte suflete pierdute?!
Cum te poţi alunga aşa nepăsător din carcasa unui tu?
Unde ţi-ai împrăştiat secunda de fericire? Unde?
Te crezi trădat de însăşi timpul cu ale lui diviziuni amorfice
Te-mpaci cu idea de a fi victimizat de viaţă şi de oameni
Însă TU, tu şi numai tu ţi-ai ucis şi alungat secundele
Le-ai dat la schimb pentru ceva ce nu există, un negru mat
Fiecare “TIC” suspină neliniştit după ceea ce ai fost…,
Din păcate pentru vreme, urechile-ţi sunt vătuite numai de “TAC”…

Izolat de gânduri şi percepţii
Fără vreun iz al realităţii
Stai şi-ţi numeri nefericirile dintr-o eternitate
Iar secundele-ţi salvatoare te numeră pe tine

Cât mai ai până ce le vei auzi din nou în tine…?

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: