Lui Jim Morrison

Pustiul e tot pustiu
oricât de mult te-ai învârti în cercuri,
axa cimitirului propriu
interferează descompunerea emoţiilor
peste tot – mirosul negru al nopţii
bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii.

Te izbeşte absenţa luminii
greu atârnă luna
pe cerul străfulgerat de viziune –
te contopeşti cu stelele
şi cu pământul
te contopeşti cu aerul
şi cu vântul
faci dragoste cu focul,
îl arzi mai puternic
transformând flăcările-n vapori…
L-ai pustiit, suflet rece
L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele
Vino, strânge-mă, cuprinde-mă
ucide-mi spaimele,
îngroapă-mi tainele,
fă-mă să uit de porţelanul însângerat
de pe mâinile femeii care m-a iubit
Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!)
îngroapă-mă-n amorul nebun
sărută-mi inima când e lună plină
şi las-o să se scurgă pe podeaua
camerei unde mă arunc cu totul
în cuvinte care sfâşie catharsa
Cuget la propria-mi moarte
(poate mai mult decât ar trebui)
Caut limita infinitului,
nemuritorul poet se zbate zadarnic
să iasă la lumină…
nu i-am spus încă… afară e numai întuneric.

Îţi tremură vocea precum valurile
scuturate de briză
îţi sărut fiecare vocală,
îţi prind fiecare pauză dintre cuvinte:
ACEASTA ESTE ESENŢA VIEŢII!
Liniştea care ne acoperă,
aruncând cenuşă peste copii din noi,
ne afundăm feeric şi doar puţin agonizant
în propriul carnagiu,
în propria demenţă…

Traumele înfipte cu suliţele timpului ne-au ucis, iubito
lipsa sonorităţii e un bandaj infim
ca să acopere muţenia conştiinţei,
pulsul dezgolit piere în negură
caut orbeşte simţurile –
sunt nişte nasturi la cămaşa tinereţii,
din păcate… am şi îmbătrânit,
am şi lepădat,
am şi păcătuit,
ceea ce înseamnă că nu mă mai cuprinde
tot ceea ce am vrut să fiu odată…

Regret? N-am timp de aşa ceva…
în zgomotul tăcerii ce mi se-ncleştează
între coaste, membre şi timpane
e o pauză care-mi strigă:
“Încă un minut!”
la fiecare 59 de minute…

Trasez câte o linie pe vena seculară
pentru fiecare zi pierdută,
în curând – sângele uscat mi se va urca-n gât
şi-am să scuip tot incestul gândurilor
care mi-au rodat echipamentul cerebral,
iar tu, iubito, vei prinde progeniturile
dintr-o altă mamă –
îmi faci statuie pentru generaţii,
îmi pregăteşti înmormântarea…
am murit deja… singurul lucru care mă mai leagă de viaţă
este însăşi moartea
(prematură a poetului luminii).



Sursă foto: Tumblr




Comentarii

  1. Rupând din tine, creezi un real pansament pentru suflet. Într-adevăr, Jim Morrison ar fi fost mândru de tine. Ultimul paragraf este pur şi simplu sublim. Îmi place că şi aici păstrezi acea profunzime caracteristică tuturor poeziilor tale. Felicitări, draga mea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase! Mi-ai adus un zambet pe buze, un zambet care se va transforma in versuri profunde:)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Popular

Un mic joc de cuvinte

Miros de îngeri aproape

Reducere la tăcere

Jurnal de lectură (I)