Sârmă
Merg
pe o sărmă
nimic
în jurul meu
nimic
sunt eu
îmi
creez un punct de sprijin
tot
mă clatin
mă
clatin
şi-mi
piere cheful de a mai fi
mă
clatin
şi
mă zbat să-mi agăţ degetele de la picioare
de
sârma rece
Inima
mi se zbate-n nuanţe de gri
se
sparge
iar
fiecare bucată atârnă de sfoară
decolorându-se,
bălăngănindu-se
şoptindu-mi
să-mi continui paşii
către
nicăieri.
În
jos… nimic
Clipesc
şi cresc mii de flori
madone
parfumate
reverie
înmiresmate
verdele
pădurii rage
prin
crestele munţilor-făclii.
În
stânga… nimic
întind
mâna să culeg o stea
învârt
pe degete planete
şi
zdrobesc (sau nu) comete
de
universuri paralele
care
au fost în viitor
casele
unor oameni-zburători.
În
dreapta… nimic
îmi
răsucesc capul şi uit să respir
înoată
câţiva peşti şi-o algă,
un
recif se prăbuşeşte
o
balenă se descompune
în
bule argintii
care
hrănesc răgetul pădurii.
În
sus… nimic
într-acolo
mă îndrept
încotro
mă poartă paşii,
unde
se termină sfoara?
Gol
şi iarăşi gol
pustiu
îngrozitor
cruda
insomnie generală
mă
cutremură…
sârma
se zguduie
de
prea mulţi atomi
haotici,
neorganizaţi în vreun obiect
care
centrează culorile
în
concentraţia fericirii
şi
alungă sensul fricii
din
mirosurile copilăriei
Ating
capătul imaginat de Mâna Cerească
nimic….
mai
fac un pas şi…
nimic…
mă-arunc, dar nu se întâmplă ceva…
oare
cad (şi-am să mor)
ori
stau (şi mi-e dor)
de
a merge tot înainte
pe
o sârmă a imaginaţiei bolnave?
Nu
ştiu… totul e nimic
iar
nimicul sunt eu.
 |
| Sursă foto: Tumblr |
Comentarii
Trimiteți un comentariu