Sârmă

Merg pe o sărmă
nimic în jurul meu
nimic sunt eu
îmi creez un punct de sprijin
tot mă clatin
mă clatin
şi-mi piere cheful de a mai fi
mă clatin
şi mă zbat să-mi agăţ degetele de la picioare
de sârma rece

Inima mi se zbate-n nuanţe de gri
se sparge
iar fiecare bucată atârnă de sfoară
decolorându-se, bălăngănindu-se
şoptindu-mi să-mi continui paşii
către nicăieri.

În jos… nimic
Clipesc şi cresc mii de flori
madone parfumate
reverie înmiresmate
verdele pădurii rage
prin crestele munţilor-făclii.

În stânga… nimic
întind mâna să culeg o stea
învârt pe degete planete
şi zdrobesc (sau nu) comete
de universuri paralele
care au fost în viitor
casele unor oameni-zburători.

În dreapta… nimic
îmi răsucesc capul şi uit să respir
înoată câţiva peşti şi-o algă,
un recif se prăbuşeşte
o balenă se descompune
în bule argintii
care hrănesc răgetul pădurii.

În sus… nimic
într-acolo mă îndrept
încotro mă poartă paşii,
unde se termină sfoara?
Gol şi iarăşi gol
pustiu îngrozitor
cruda insomnie generală
mă cutremură…
sârma se zguduie
de prea mulţi atomi
haotici, neorganizaţi în vreun obiect
care centrează culorile
în concentraţia fericirii
şi alungă sensul fricii
din mirosurile copilăriei

Ating capătul imaginat de Mâna Cerească
nimic….
mai fac un pas şi…
nimic… mă-arunc, dar nu se întâmplă ceva…
oare cad (şi-am să mor)
ori stau (şi mi-e dor)
de a merge tot înainte
pe o sârmă a imaginaţiei bolnave?

Nu ştiu… totul e nimic
iar nimicul sunt eu.



Sursă foto: Tumblr

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

Libertate-n singurătate, se poate?

ceva în care n-am crezut vreodată.