"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

La sud de graniţă, la vest de soare – Haruki Murakami An apariţie: 1992 , editura Polirom Traducere de Angela Hondru O puteţi găsi şi aici Diferit faţă de celelalte romane ale lui Murakami prin absenţa acelor note distinctive de realism cu inserţii magice, acest roman constituie cea mai frumoasă expresie a omului capabil să se joace (conştient sau nu) cu alte destine. Totul are loc la nivel metaforic, personajele umanizate se confruntă cu cele mai mari teme ale omenirii: dragostea, moartea, sensul vieţii… acţiunea este construită pe două planuri sugestive, menite să te oblige să analizezi existenţa şi ce înseamnă ea prin prisma celor mai simpliste metafore. Deşertul şi oceanul, două tărâmuri care se întrepătrund. “Lumea noastră este exact la fel. Dacă plouă, florile înfloresc, dacă nu, se veştejesc. Pe gândaci îi mănâncă şopârlele, pe şopârle, păsările. Până la urmă mor cu toţii. Se alege praful. Moare o generaţie, apare alta. Aşa e hot...

Pe ei… pe ei îi mai poţi înfrânge. dar pe ele… cu ele te lupţi zi-lumină, noapte de noapte. Ele nu te lasă să dormi (degeaba te auto-sugestionezi că sunt nimfe, ele nu fac decât să se hrănească cu visele tale şi-ţi lasă în urma devastării lor cioturi de imaginaţie) Te zvârcoleşti pe simfonia minţii desfrânate încercând să le alungi… Nu poţi. Te-au cuprins. Eşti al lor până când conştientizezi că eşti prins într-o sferă perfidă şi nu mai cum să evadezi din labirintului propriei conştiinţe – fiindcă Ele acolo se-ascund,

Se unduia printre nori, nu atingea pământul cu picioarele. Era aer şi numai aer o înconjura. O aură de stele, un râu învolburat umbla prin păr. Totul creat ca o minune un tablou de admirat într-o lume a instantaneelor nocturne. Pielea ei era detaliu sculptat în secularitatea omului Pielea ei ardea de tandreţe, se transforma sub privirile trecătorilor în fată, femeie, mamă, lupoaică

Privesc în gol pupilele-mi dispar mă preling spre capăt; Unde e lumina? Aştept pe un peron pustiu un tren ce n-o să vină sunt o stea-n lumină //cu prea mulţi fotoni – mă descompun până nu (mă) mai ştiu.

Păcatele noastre nu se vor sfârşi decât odată cu conştiinţa clară că am ucis copilul din noi şi am lăsat liber haosul să producă zvâcniri de aripi brutale care ne zgârie materia proprie… Nu eram pregătiţi să înfruntăm nemărginirea; nu credeam că ne va aduce în pragul nebuniei. Păcatele noastre stau în noi