Care e blestemul nostru?

Pe ei… pe ei îi mai poţi înfrânge.

dar pe ele… cu ele te lupţi

zi-lumină,

noapte de noapte.

Ele nu te lasă să dormi

(degeaba te auto-sugestionezi că sunt nimfe,

ele nu fac decât să se hrănească cu visele tale

şi-ţi lasă în urma devastării lor

cioturi de imaginaţie)

Te zvârcoleşti pe simfonia minţii desfrânate

încercând să le alungi…

Nu poţi. Te-au cuprins.

Eşti al lor până când conştientizezi

că eşti prins într-o sferă perfidă

şi nu mai cum să evadezi

din labirintului propriei conştiinţe –

fiindcă Ele acolo se-ascund,

printre amintirile zilelor de vară,

mirosul bunicii şi urletul de fericire al copiilor //

Simţeau că ei sunt libertatea,

toată lumea se deschide-n faţa lor.

Ele încep să roadă nemilos

aceste amintiri se estompează

şi nu mai rămâne decât ecranul negru –

creierul anulat, creierul stins.

Nici măcar reclame la dopamină nu vezi,

ci doar un pustiu asurzitor

care-nteţeşte starea de adâncire

în propria persoană;

Dar oare cu ce rost, te-ntrebi.

“Cu ce rost trăiesc eu toate acestea?”

  

Să-ţi spun un secret, prietenul meu de suferinţă;

noi ne punem întrebări,

acesta e blestemul nostru.

Spre exemplu, ieri m-am întrebat:

“Ce înseamnă să trăieşti?”

şi am căutat disperată răspunsul

până când

mi-am dat seama brusc

că El se află printre întrebări;

El e evaziv, el trăieşte,

Ele ne ţin înapoi

noi… suntem doi

anonimi sublimi în exasperare

care caută ieşire

şi alinare.

//

“Dacă la vîrsta ta te desperezi, apoi noi acei cari sîntem mai bătrîni...

 ce trebuie să facem ?”, zise bătrânul KOGĂLNICEANU //

Lasă-le şi vino să mă îmbrăţişezi

să plecăm pe-urmă, către ei.

Fără nimic, nicio întrebare…

Doar conştiinţa zilei de azi

şi iubirea faţă de mâine.

Sursă foto: Tumblr