"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cap. 5: Ciclicitatea unui fatum Printre pleoapele strivite de leşin mijesc privirea şi încerc să detectez ceva familiar în această nebuloasă care mă apasă. Nimic nu se mai leagă de nimic. Ea. Frig. Eu. Forţat. Planeta lor. Pulbere. Simbioaza dintre teamă şi oniric se prelinge vertiginos dinspre simţuri înspre conştiinţă. Aş vrea ca cineva să vorbească cu mine. Aş vrea ca cineva să-mi slăbească legăturile cu care sunt ţinţuit de un scaun pe care nici cu cea mai stoică concentrare nu-l pot încălzi. Ca şi cum… ca şi cum focul meu interior s-a erodat. Oare aşa te simţi când eşti înşelat în aşteptări? Sau când te resemnezi? - Pascal. Pascal! Trezeşte-te! - … - PASCAL! - Ce? - E timpul. Sunt adus la ea, dar încă nu pot fi lucid mai mult de treizeci de secunde. Întregul meu corp urlă, dar nu mai am forţa necesară pentru a-l extrage din acest coşmar.  O privesc apatic, cu indiferenţă aş putea spune. Cum stă cu rochia ei albă pe acel tron transparent, atât de impunăto...

Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin, dar nu sunt decât o amăgire imaginară a conştiinţei ce se macină pe sine printr-o entropie de iluzii. Acestea zboară năstruşnic primprejur demolând certitudinile aberante mă agasează până şi nocturn, dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme neconcordante cu războiul meu intern. Închid ochii şi-mi imaginez iubire îmi imaginez cum eu sunt iubire  şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter de orice altceva ce nu e iubire. Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi din plângeri de îngeri căzute devin un cristalin apus de glas ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”; m-am eliberat de Ei fiindcă m-am găsit pe mine. Unde m-am găsit pe mine? În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră – unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare, iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare este cea a amintirilor senzoriale. Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de  semne cu sens.  Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu. Eu ...

Sunetul mi se prelinge din ureche precum o undă marin ă  sugrumată de furtuna norilor care gem în noapte de o prea tristă singurătate. O disperare lăuntrică se naşte-n mine – încercare chinuită de readucere-n sine; degetele mi se-ncolăcesc peste firul roşu de telefon capătând forme muzicale cu un ton afon Cunosc clişeul deznodământului… am pierdut orice contact cu lumea invizibilă. Ochii se strepezesc, dinţii îmi adorm şi cad nasul se astupă şi mi se mută-n cap instant. Dacă m-aş privi acum în oglindă, aş vedea doar un geamăn mutilat cu o voinţă străpungătoare de a-şi îndeplini ultima dorinţă – secvenţa figurii mele anterioare mi s-a întipărit adânc, dar nu mai am raţiune să judec şi nici suflet să fiu… Atunci… cu ce pot scrie (şi despre ce) dacă nu mai îmi acord senzaţii? Nepremeditat, natura mă primeşte într-ale ei viscere reavene Umezeala ceţii coboară mistic şi mă-mpresoară Sunt un biet pui golaş ce-şi caută o mamă. Corporalita...

Cap. 4 – Anatomie antonimică (Vezi cap. 1 , 2 şi 3 pentru aprofundare.) Ce sentiment ciudat îmi sărută viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire. Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i). De câteva zile, am devenit punctul principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat de unde vin, pe unde am călătorit… - Nu contează pe unde am fost şi ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă. Aproape toţi copii sunt fascinaţi de Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fie...