Edenul sinuciderii

Ochii mi se scurg precum o notă muzicală
c-o vioară ce răsună-n tăcerea lunii
Mi se scurge lacrima-zbucium de la rădăcină… către suflet…
Îmi ud grădina abundentă ascunsă-n stern,
unde florile-curcubeu, norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă,
iar magia sentimentelor gri explodează!

O vrabie se-aşează-n ritm oftat pe coasta a şaptea;
începe trilul care face soarele să răsară
O alta o acompaniază surdă, pe-o coastă mai sus.
Ciori, coţofene, bufniţe, sticleţi, toate-mi decorează ramurile!
Degeaba zbat din aripi, natura a murit…
…(natura mea)…

Nici somn, nici vis, nici simfonie nu mai există
Suflu praful de pe inima de zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă
îmi lustruiesc organele pustiite cu speranţă…
mă scutur în genunchi şi-n coate…
poate am să cerşesc încă o nulitate…
Cui să mai cerşesc când eu mi-am alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui?

Ochii mi se scurg precum un portativul doinei de jale
Arzându-mi pielea-n jurul orbitelor,
anulează sateliţii de idei şi Universul emoţiei naturale.
Mi se scurge o lacrimă răsuflată
de la sufletul murdar
către rădăcina raţională…

degeaba, zic, nu mai simt… nimic!
Credit: Tumblr

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

ceva în care n-am crezut vreodată.