Jurnal de lectură (III)


Haruki Murakami: “Pădurea norvegiană”


Mai trebuie oare să menţionez faptul că Toru Watanabe, protagonistul acestei cărţi, se comportă cât se poate de actual în conformitate cu norma tinerilor de astăzi care-şi doresc stigmatul de “antisocial” când ei, de fapt, tânjesc după atenţia tuturor? Spre deosebire de “evoluţia” generaţiei-internet, Watanabe nu încearcă să-şi creeze o falsă identitate pentru a se integra, ci pur şi simplu se izolează deoarece nimeni (cu toate că Midori încearcă, însă Toru o respinge şi se ascunde de ea) nu-i poate înţelege în totalitate frustările, traumele, temerile, dar, mai ales, dragostea lui pentru Naoko… o dragoste care nu poate fi pătrunsă nici de cititor fiindcă stilul autorului (care este fantastic!) ne pierde în multiple scene cu o încărcătură emoţională anormală, aş putea spune.

“Când te trezeşti în beznă, singurul lucru pe care-l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul.”, spunea Reiko într-o scrisoare adresată lui Watanabe.

M-am gândit să abordez acest roman fascinant din 4 perspective, iar acestea ar fi, pe rând, următoarele:
“Pădurea norvegină” este o carte cuprinzătoare! Abordează teme dintre cele mai complexe şi oferă un suspans incitant celui care citeşte la fiecare pagină…

Ø  Moartea, privită din mai multe unghiuri (sinucidere, boală fatală, trecerea timpului imposibil de evitat) urmăreşte aproape fiecare destin şi are un impact mai mult sau mai puţin conştient (“fântana”- menţionată la începutul romanului- în care “s-a aruncat” Naoko, spre exemplu);
“Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.”

Ø  Normalitatea cerută din partea unei societăţi imperfecte (lupta contra sistemului; un exemplu ar fi lupta lui Midori cu ceilalţi cursanţi de la clubul de muzică populară care-l citeau pe Marx, ea neînţelegându-l: “-Un individ a ţipat la mine:<<Chiar nu înţelegi nimic? Ce ai în creierii ăia?>>(…) M-am înfuriat şi i-am spus că recunosc că nu sunt deşteaptă, că fac parte din clasa muncitoare, dar tocmai acestei clase muncitoare i se datorează mersul înainte al lumii, clasa asta care este exploatată…(…) Eu sunt un om simplu. Cu revoluţie sau fără revoluţie, clasa muncitoare merge înainte, pentru omul de rând nu se schimbă nimic…”, cu alte cuvinte, Midori vorbeşte despre o revoluţie care nu revoluţionează ceva anume, ci este doar umplută cu… neologisme neînţelese);

Ø  Această normalitate se agaţă-n luptă cu anormalitatea acelor persoane care nu se pot adapta decât perfecţiunii absolute, dar care realizează că se auto-exilează în nebunie, delir… (Naoko, Reiko, Midori, chiar şi Watanabe);

Ø  Dragostea imposibilă care se naşte în/din toate persoanejele, fiind uneori un pretext pentru un abandon sigur în sentimentul de meloncolie;

Nicio relaţie de iubire nu se încheie într-un mod… idilic. Kizuki se sinucide când putea împărţi lumea cu Naoko, Hatsumi îşi mutilează sufletul într-o dragoste inocentă, fără vreun viitor, Naoko alege să se sinucidă şi ea încet, din punct de vedere mental, lăsându-i lui Toru speranţa viitorului… Oare protagonistul este predispus la aceeaşi soartă ca cea a prietenilor săi?

Din punctual meu de vedere, această abordare a scriituri este tipic japoneză fiindcă există o asemănare izbitoare între roman şi anime-urile pe care le-am văzut prin prisma conflictului interior al personajelor. Fiecare caracter în parte are o poveste demnă de a deveni subiect de roman, însă, împreună, conturează societatea imperfectă care-şi îndeamnă oamenii să nu-şi lase prejudecăţile la o parte (misoginismul cu care este tratată Midori la curs); o societate care-şi obligă cetăţenii să pătrundă într-un sistem mucegăit, care nu oferă vreun loc şi schimbării…

Yuko- " ef A tale of melodies/memories"


Romanul devine astfel o creaţie extrem de profundă, care marginalizează (prin comparaţie) lumea exterioară cu cea interioară. Watanabe este pentru mulţi puntea care desparte cele două lumi, însă pentru el nu există decât o aţă subţire care se rupe după sfârşitul lui Naoko, dar care se poate reînnoda odată cu apariţia lui Midori.
Dragostea atinge cote dramatice, analiza ei trecând prin sexualitate, dar şi prin lumina romantică a percepţiei, a senzaţiilor….

Nu am să comentez deznodământul deoarece nu vreau să vă stric plăcerea lecturii, dar am să menţionez doar că ultima secvenţă, cea când Reiko decide să-l viziteze pe Toru, mi-a displăcut total. După ce citiţi cartea, putem să discutăm amănuntele acestei critici negative aduse la geniul lui Murakami, dar, până atunci, vă mai ofer un citat care reflectă perfect şi filosofia mea de viaţă, într-un mod cât se poate de practic şi (aparent) simplist:
“-N-ar trebui să uiţi că viaţa este ca o cutie de fursecuri!(…) Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care-ţi plac şi rămân la urmă cele care nu-ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva care nu-mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu-mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri!” (vorbele de duh ale lui Midori).


Mai e nevoie să vă spun cât de mult ador acest roman sau v-am făcut poftă de lectură (poate şi de fursecuri)?! Vă recomand sincer această opera de artă dacă vreţi să aprofundaţi fiecare componentă a vieţii! Lectură plăcută!

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

Libertate-n singurătate, se poate?

ceva în care n-am crezut vreodată.