"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cerşim nemurirea prin glasurile noastre care se contopesc atunci când strigăm în faţa stelelor “Ne iubim şi nimic nu ne poate despărţi!” Alergăm împreună eu te ţin de-o mână, tu de-un picior şi călărim peste timp norii prăfuiţi ce ni se-ascund printre coaste. Dependenţă, curaj şi tandreţe Respirăm iubire - inhalăm atomii celuilalt şi expirăm cuvinte ce ne mângâie. Nicio caracatiţă iluzorie nu ne poate abandona în faţa suflului vieţii. Suntem eterni prin simplul fapt de a fi îndrăgostiţi până şi de umbra nopţii peste care păşim pentru a ne îmbrăţişa Existăm fiindcă ne-am împletit visele cu aţă-dependenţă cu miraj-curaj cu feţe-tandreţe şi-apoi, le-am înnodat în jurul nostru… Mi se pare că aud culorile cum se prind de bulgării cenuşii ce deodată se-nalţă către tentaculele solare spre care zburăm şi noi, iubind - în infinitul infinit.

Îmi bălăngănesc picioarele inert pe marginea infinitului şi mă-ntreb: “Oare am trăit destul?” O stea coboară, lumina ei se stinge apoi alta şi iar alta şi iar alta până ce bezna se-nstalează în întuneric, total. Nici sunetul iritat nu mai răzbate bariera neagră totul se diminuează, dar eu… sclipesc pe marginea UNIversului… visez. Mă-ntind să cuget la trecut, dar am uitat complet ce s-a întâmplat cu o viaţă înainte să fi murit. Inima ticăie în ritm cu tăcerea, sângele pulsează precum apăsarea clapelor nu există aer, iar plămânii mei devin suport pentru o pădure presărată cu flori-gând. Ies din mine liane, buruieni, ciuperci grauri îşi fac veacul în haos iar o bufniţă mi se-aşează pe chip. Precum o mască se-ntinde, îi înghit penajul, mă obligă să-nchid ochii îmi şterge visele complet, de parcă aş renaşte. Curaj, am nevoie de puţin curaj oroarea de a nu ştii unde, de a nu ştii cine, de a nu ştii când n-am curaj să (mă) aflu. ...

Întotdeauna am fost fascinată de zborul păsărilor… mi-am dorit de atâtea ori să-mi crească aripi, să pot vedea lumea de sus, să pot vedea Altă Lume… aş fi putut să zbor departe, mi-aş fi desfrânat setea de cunoaştere. Vreau să plec, dar nu undeva concret, real, ci undeva unde visele se îmbină cu metaforele, dragostea e aer, libertatea este regulă de bază… într-o bibliotecă infinită am să mă ascund de toţi demonii care macină destine încă de la începuturile omenirii. Am să citesc cât de mult am să pot, fără somn, fără apă, am să-mi hrănesc spiritul cu litere înşiruite cu sens. Ne naştem de trei ori. Tipica suferinţă a mamei –  un exemplu cum că viaţa înseamnă suferinţă încă din primele momente – dă naştere la un nou suflet; +1 în fiecare secundă… Însă adevărata naştere are loc atunci când îţi accepţi atât trupul, cât şi trăsăturile care te definesc (in)voluntar. Te naşti tu pe tine abia când eşti conştient de formă şi de fond, le înnozi şi ţi le afişezi în faţa lumii ori ...

- Ştiu că mă pot baza pe tine! - Eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea, să ştii! - Nu-mi vorbi despre mine, vreau să ascult numai povestea ta… - Haide să ne jucăm cât încă mai suntem copii! - Ana, te-aştept afară. Grăbeşte-te, nu vreau să întârziem… - Îmi era aşa de dor de tine… - Când a trecut timpul? Parcă abia ce am intrat pe uşă şi acum trebuie să plec. Când a trecut timpul? Când şi unde au dispărut momentele infinite pe care le-am experimentat în cei 17 ani de existenţă? Toate au devenit amintiri, clipe de nostalgie în care rememorez discuţii cu prieteni vechi, îmbrăţişări cu membrii familiei (unii dintre ei nemaifiind acum lângă mine), cuvinte care ţi se urcă pe piele şi-ţi străpung inima cu fericire… când au dispărut toate acestea? Cine mi le-a luat? Timpul, cu imposibilitatea lui de a fi cuprins… tot ce putem face este să îmbătrânim şi să ne coasem o mantie de amintiri cu care să ne învelim sufletul însingurat în nopţile cu lună plină… ...

“Am să îndrăznesc să tulbur un întreg Univers?” Despăturesc un bilet pe care scrie: “Da” dar înăuntrul meu o creatură mistică se zbate şi-mi râcâie intestinele, îmi scrijeleşte pe vene cu neuronii smulşi: “Tu eşti un întreg Univers!” Ignor fantasticul din mine şi dau crezare milenarilor care nu contenesc în a afirma: “1 şi cu 1 nu fac întotdeauna 2” Din mine curge seva dezagregată, plasma din ochi se scurge-n lacrimi şi plâng şi plâng până ce mă-neci cu smoală gura mi se şterge de la sine, buzele abia mai şoptesc: “Univers… tu… univers.” Renasc într-o formă moleculară, atomul de bază ce umblă haotic, am conştiinţa intactă, dar electronii mei se sparg… Ce rămâne după ce atomul din mine moare? O nulitate sau Energia Supremă? Un vid sau o constelaţie? Ce sunt eu după ce mor? Un fluture sau o meduză? Umblu terifiată după un sens a ceva ce nu cunosc şi tocmai realizez că prin versurile mele am să pot cândva să tulbur...

Tocmai ce s-a încheiat un an de lecturi îndrăzneţe şi extrem de captivante… Cu greu, am încercat să schiţez un top 10 al cărţilor pe care le-am divinizat în anul 2016… fie vorba între noi, oricare dintre ele ar putea (fără discuţii) să se afle pe locul I deoarece tehnica narativă, subiectul tratat inedit şi personajele m-au cucerit… Dacă nu le-aţi citit încă, acest articol vă poate motiva să începeţi anul cu aceste cărţi-monument. 1). Solenoid - o enciclopedie uman ă- 2). Plânsul lui Nietzsche - psiholigie combinata cu filosofie- 3). Eleganţa ariciului - tragedia vietii recompunsa si indepartata prin ochii unui copil- 4). Făcut pentru creaţie  - Biblia celor cretivi (adica eu)- 5). Fight Club - primul roman pe care l-am aruncat din mana in timpul lecturii deoarece personajul intrase mult prea adanc in mintea mea- 6). Eleanor & Park - una dintre cele mai frumoase povesti adolescentine de dragoste ...