Extrase de jurnal - Îmi este dor să îmbrăţişez timpul…-

- Ştiu că mă pot baza pe tine!

- Eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea, să ştii!

- Nu-mi vorbi despre mine, vreau să ascult numai povestea ta…

- Haide să ne jucăm cât încă mai suntem copii!

- Ana, te-aştept afară. Grăbeşte-te, nu vreau să întârziem…

- Îmi era aşa de dor de tine…

- Când a trecut timpul? Parcă abia ce am intrat pe uşă şi acum trebuie să plec.

Când a trecut timpul? Când şi unde au dispărut momentele infinite pe care le-am experimentat în cei 17 ani de existenţă? Toate au devenit amintiri, clipe de nostalgie în care rememorez discuţii cu prieteni vechi, îmbrăţişări cu membrii familiei (unii dintre ei nemaifiind acum lângă mine), cuvinte care ţi se urcă pe piele şi-ţi străpung inima cu fericire… când au dispărut toate acestea? Cine mi le-a luat? Timpul, cu imposibilitatea lui de a fi cuprins… tot ce putem face este să îmbătrânim şi să ne coasem o mantie de amintiri cu care să ne învelim sufletul însingurat în nopţile cu lună plină…

Oamenii se schimbă, este inevitabil. Dar unii dintre noi am evoluat, în timp ce alţii s-au transformat în versiunile cele mai rele posibile, contrar aşteptărilor (noastre, ale societăţii, ale familiei). Mi-ar fi plăcut să păstrez intacte câteva persoane doar de dragul amintirilor… acum, când ne întâlnim pe stradă, abia ne salutăm, suntem nişte străini… odată ne împărtăşeam secrete şi vise, iar acum totul s-a şters… când a trecut timpul?

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu-mi doresc să îndeplinim vreo profeţie asemănătoare “tinereţii fără bătrâneţe”, nici nu concep să trăim veşnic (ceea ce ar deveni plictisitor). Îmi doresc să înţeleg de ce percepţia mea asupra timpului se dezorganizează din ce în ce mai haotic cu cât experienţa mea de viaţă se extinde? Ziua de ieri mi se pare că se află la o eternitate faţă de ce mi se întâmplă în prezent… orele devin secunde, gândurile şi emoţiile se preschimbă în unităţi de măsură diferite de restul lumii…

Câteodată, numai poezia mă salvează de la a pierde contactul cu realitatea. Prin versurile pe care le scriu sunt capabilă să readuc în conştient ceea ce crezusem iniţial că s-a pierdut între milioanele de secunde pe care deja le înmagazinasem inconştient. Dacă aş putea să înviu momente prin simpla lor scriere, cred (în acest moment) că aş alege unul singur: când reflexia mi-a devenit prietenă, iar mintea mea – locul celor mai frumoase fantezii.

Dar să nu uităm de muzică, artă, fotografii… prin ele putem alunga nostalgia şi s-o înlocuim cu fragmente de emoţii pure din altă perioadă de timp.

Ne aducem aminte, dar nu mai putem trăi acelaşi moment de mai multe ori… ne putem simţi infiniţi pentru un scurt interval, atât.