Clopotul… sună

“Era o vară stranie
pentru nimic în lume
pe masa festivă
nu ştiu de unde şi până unde
a doua zi dimineaţă, la ora şapte
mă tot rugasem de Buddy
bineînţeles
domnul Willard
- Aşa mă bucur c-or să moară
chipul din oglindă
camera de aşteptare a doctorului Gordon
spitalul privat
- Normal că maică-sa l-a omorât
era întuneric beznă
cadillacul negru
camera lui Joan
- A dat norocul peste tine
- Esther
- Am să mă fac psihiatru!
un strat nou de zăpadă…

… am păşit în încăpere. “

Eshter a păşit, Sylvia nu.
De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului
De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze?
- Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere!
Dar cum rămâne cu poezie?
- Un fir de praf…

Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru
către infinitul ceresc
care se poate (sau nu) să ne înghită,
mântuire, mântuire pentru sufletele amare
şi bolnave… însingurate,
moartea oferă alinare…
e plăcut să te legene vântul
atunci când atârni de un copac
e plăcut să dormi
atunci când somniferele-ţi curg prin vene
e plăcut să taci
atunci când pielea ţi s-a învineţit
e plăcut să fii
atunci când nu mai eşti.

Poeta se sinucide, poezia rămâne.
Sângele tău curge prin versuri,
discipolii îl beau, dar nu te vor mai întregii niciodată…

Clopotul  s-a spart şi nu mai sună decât a 
               - G O L –







Comentarii

  1. Lirismul moare ultimul, ca un Socrate al poeziei! Își ia sigur otrava pe care, o judecată nedreaptă - dar asumată - i l-a administrat!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere

Te caut şi nu mă găsesc.