Poveste... cu blândeţe

Creta copilăriei îmi conturează degetele 
pe aleea unde am descoperit pentru prima dată
ce înseamnă viaţa şi moartea;
Eram fetiţă, alergam desculţă
şi mângâiam buruienile şi buburuzele
cu pielea şi cu glasul meu.
mă oprisem lângă un copac să răsuflu
şi vorbeam cu soarele.
“Cât de frumos este să nu te înspăimânte timpul…
cât e de frumos să simţi prezentul!”

Deodată, un pui de pasăre s-a prăbuşit
în dreptul tălpilor mele ingenue
ce se răcoreau la umbra…
niciun sunet, nicio bătaie de aripi,
abia ce respirase o dată că a şi murit…
o clipă atât de scurtă că nici nu poate fi numită Clipă
Mi-a fost frică să mă apropii;
“Dacă e contagios?!”

Am fugit acasă, am rugat-o pe mama să-mi citească 
iar eu am sărutat patul, hainele, jucăriile,
rugându-mă să apuc să scot măcar un sunet,
să pot măcar o dată să bat din aripi,
rugându-mă să mă vadă Cineva.






Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere

Te caut şi nu mă găsesc.