Există o limită, dar care?

N-ar trebui să fac pauze aşa dese; 


Dacă eu mă uit într-o vâltoare abisală
şi nu mai am răgaz să mă salvez
atunci cine, cine va putea săruta imposibilul
în locul meu?
Şi dacă-l atinge altcineva,
dacă altcineva mă scoate din mine
mă plasează aleatoriu pe linia vieţii
(închid ochii. încep să visez.
E prea multă lumină în această călătorie,
iar eu prea obosită ca să pot dormi)
şi mă lasă liberă să alerg liberă prin infinituri
paşnice, colorate, extazice
atunci mai sunt eu
cea care scrie cuvintele pe hârtie,
mai sunt eu ochiul care clipeşte
când vântul îmi împreunează genele?
mai sunt eu cea care suspină
la glasuri de copii?
mai sunt eu piciorul întins
dimineaţa, lângă tine?
mai sunt eu glasul care alungă
teama de întuneric:
“Nu-ţi fie teamă, nu eşti singur!”
Mai sunt eu… eu?

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;


îmi ies din ritm
şi ritmul iese din mine.
Deşi îmi place să văd cum secundele
se aleargă pe cadran,
îmi petrec ore şi ore numărând
şi râzând în zadar –
şi eu sunt tot o clipă
ce aderă la un
cadran nesfârşit
necuprins cu privirea,
cu gândul.

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;


Sentimentele mă acaparează –
provin din cutia fără cheie a pieptului,
inima mea e liberă să zboare
din floare-n floare;
se strecoară printre gratii
şi – ţuşti!, cucereşte lumea.
// conştiinţa nu e doar o faţadă,
ea e acoperită, are şi gardă –
un pitic atât de mic se-ascunde
printre circumvoluţiunile materiei
şi-şi face rondul, conştiincios.
Nu-l păcăleşte nimeni,
de el nu trece nimeni.
Două glasuri ce fac front comun
în acelaşi creier.

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;


Mă rup de realitate în mai mici sau
mai mari reverie
ce-mi dăunează grav simţurilor
fiindcă eu sunt una cu fiecare amintire;
- nasul, urechile, pielea, toate se-adună
în recreeaţia momentelor feerice,
iar când mă-ntorc… e pustiu,
nu se zăreşte nimic, nicio portiţă,
niciun gard peste care să sar,
dar eu continui să lovesc cu capul
cerul care coboară până la mine
şi mă apasă cu fiecare nor,
mă înfinge mai bine-n pământ.
Mi-ar plăcea să devin un copac:
statornic, de neclintit în faţa timpului nefast
un reper, un loc de joacă, un punct
despărţitor al unui hotar.

 N-ar trebui să fac pauze aşa dese;


uit cum se scriu
şi cum scriu
Cum se înşiră aceste hieroglife fantamasgorice
pe o bucată virgină de celuloză?
Nu ştiu dacă îmi exprim gândurile cu uşurinţă…
las piticul să-mi alunece pe mână
şi-mi ghidează degetele pe stilou


//
Dacă nu aş face pauze atât de dese,
aş scrie poezii mai mici
şi

mai dese.


Sursă foto: Tumblr

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere

Te caut şi nu mă găsesc.