Jurnal de lectură (IX)


Sfîrşit de sezon – Marius Chivu
An apariţie: 2014, editura Polirom Colecţia Fiction Ltd, 241 de pagini


Cartea o puteţi achiziţiona de aici


Cu excepţia lui Eric Emmanuel Schmitt, nu cred că am mai citit cărţi de proză scurtă, cu toate că m-a tentat să descopăr universul lui Julien Barnes la un moment dat. Chiar şi aşa, scriitorul român cunoscut mai mult pentru jurnalele sale de călătorie, pe numele său – Marius Chivu, a reuşit să mă atragă-ntr-o atmosferă cu totul aparte. Poate a fost faptul că m-am regăsit în anumite pasaje (şi eu am avut bunici la ţară) sau pur şi simplu stilul scriitoricesc m-a cucerit fără drept de ripostă (ceea ce înseamnă talent). Dar să o luăm cu începutul…


Cele 11 povestiri mă urmăresc chiar şi-n momentul când scriu acest articol; oare ce i-a spus doctorului urolog persoana din prima povestire? Talia l-a sunat sau nu? Cu cine a rămas – Elena sau Eliana…?
Întrebările induc o stare de meditaţie la absurdul existenţial – unele lucruri se întâmplă fără voia noastră, într-o imposibilitate de controlat; sensul, adevărul se ascund de noi într-un joc morbid de-a viaţa. Trei dintre povestiri le-am recitit: Domino, Prin uşile larg deschise şi La vulturul de mare cu peştele în gheare dintr-o dorinţă de a pătrunde şi mai adânc în misterul din spatele cuvintelor. Banalul (da, oameni mor şi da, se poate întâmpla să moară şi-n locuri… neobişnuite) devine deodată subiect literar care permite distrugerea normelor şi joaca de-a scriitorul. Această faţetă urmăreşte ideea, nu personajul; mesajul e cel care trebuie transmis cititorului spre devorare, spre decriptare de substanţă primordială. Acţiunea…ei bine, ea e supusă în faţa ideii care a născut povestea.

Am încercat să depistez un model în alegerea scriitorului – de ce aceste povestiri şi de ce aşa?
Am observat cum unele teme, de pildă boala, moartea, iubirea, marea, copilăria se repetă şi se-ntrepătrund în cele mai multe dintre ele. Totodată, am remarcat şi faptul că personajele alese de Marius Chivu se pretează la regulile noii societăţi (nu e o ruşine pentru un bărbat de 30 de ani să nu fie căsătorit, dar pentru cei din generaţia anterioară este un păcat capital), ceea ce cuprinde şi cititorul actual în poveste, determinându-l să dea din cap în semn de aprobare (sau negare) pe măsură ce avansează cu lectura.
Iubirea există sub diverse forme – familială, adolescentină, frugală, paternă…, un amalgam de emoţii realiste care conferă un sens pe termen scurt omului însetat de cunoaştere. O iubire nu trebuie gândită, ci simţită, întocmai precum poeziile lui Nichita Stănescu. Orice încercare de raţionalizare a sentimentelor nu duce decât la dezastru.
Copilăria şi întoarcerea-n trecut reprezintă o modalitate de salvare a sinelui, de recuperare zadarnică a paradisului pierdut. O încercare de recompunere fragmentară a perfecţiunii ce s-a stins în neant.


Marius Chivu, fotografiat de Ioana Birdu


De ce Sfîrşit de sezon? De ce acel î ?
Povestirile se-mpart pe categorii, iar gravitatea este tratată prin inserţii ale cotidianului banal şi ironia marcantă a destinului, acea improbabilitate de a găsi răspunsuri. O frântură de viaţă smulsă şi pusă pe hârtie ne pune în faţa faptului împlinit: viaţa nu oferă răspunsuri la cele mai voluminoase “de ce”-uri. De ce ne îmbătrânesc părinţii? De ce ne mor bunicii? De ce apare boala? De ce persoana pe care o iubim nu ne iubeşte?...
Sfîrşit de sezon înseamnă două lucruri: terminarea verii, adică – într-un mod simplist de interpretare – încheierea unor etape şi înlocuirea lor cu ceva ce părea îndepărtat, dar iată că demonii ne-au ajuns din urmă şi se hrănesc din speranţele moarte ale fiecăruia dintre noi care a visat şi a fost bătut cu brutalitate (vezi pagina 111) de soarta nefastă. De asemenea,  î-ul reprezintă scrierea veche, o dorinţă de a păstra intactă copilăria, neatinsă de moartea celor dragi şi de dispariţia locurilor care şi-au creat un monument în memoria individului.
Mentalitatea ancestrală se izbeşte de evoluţia implacabilă care duce la schimbare. O poţi îmbrăţişa, îi poţi oferi un spaţiu strict înăuntrul tău ori te poţi lupta cu ea (precum Don Quijote cu morile de vânt), dar vei pierde timp… nimic nu se întoarce, totul se transformă.


Sezonul estival încheiat, copilăria atacată nemilos, iubirile destrămate… ce ne mai rămâne? Unde mai este certitudinea că există vreun sens, oricât ar fi el de absurd şi de insignifiant? Numai cei care şi-au încheiat existenţa au o certitudine – nu mai sunt, aşadar nu mai caută răspunsuri în disperarea zilnică cu care ne confruntăm. Dar noi? Lăsăm viaţa să ne trăiască sau o trăim noi pe ea? Ne putem împotrivi sau o lăsăm să curgă? Voi ce părere aveţi?

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

ceva în care n-am crezut vreodată.