Jurnal de lectură (VIII)



O viaţă măruntă – Hanya Yanagihara

An apariţie:2015, editura Polirom(2017)
Traducere de Adriana Bădescu




Nu pot să descriu acest roman în cuvinte simple, care să reducă acţiunea sau personajele la stereotipuri fiindcă acest roman este diferit… aş putea spune că e fascinant, trebuie citit, merită pus la loc de cinste-n bibliotecă … etc., dar toate acestea nu reprezintă nimic pentru romanul despre care vreau să vă vorbesc.

Acţiunea decurge lent, cu descrieri mai mult sau mai puţin relevante (prea multe adverbe şi adjective de genul: “Mânca liniştit. Privea tăcut. Ofta apăsat.”), dar e bine construită în jurul personajului prinicipal, Jude St. Francis. Precum o tornadă spaţială din care se va naşte o stea, Jude trebuie să înveţe să accepte, să nu se lupte cu imposibilul (de ce a avut soarta pe care a avut-o? nimeni nu-i poate da un răspuns), cu necunoscutul, neprevăzutul care-l pot distruge prin simplul fapt că un om nu le poate învinge. Jude prezintă un război acerb între două păcate capitale, termeni preluaţi din poemul epic al lui Dante, un război purtat de el însuşi împotriva conştiinţei şi a trecutului. IRA şi ACEDIA, adică furie necontrolată şi apatie. Renunţă să se confrunte cu proprii demoni, cedează în faţa destinului, capitulează fără a încerca să modifice ceva din trecut. Se răzbună pe sine prin acte de violenţă faţă de propriul corp (o încercare extremă de a-şi recăpăta controlul asupra trupului) sau îşi lasă fricile să-i distrugă viitorul, incapabil de vreo reacţie (vezi – ce se întâmplă cu Caleb).
Autoarea a avut un curaj nebun să scrie despre un asemenea subiect, Jude fiind genul de personaj în care arunci orice se poate întâmpla mai rău şi vezi cum disperă (un sadism scriitoricesc). Îl aduci în pragul nebuniei pentru a demonstra micimea omenirii în comparaţie cu un singur destin care cuprinde aproape toate atrocităţile: decepţii, depresii, denigrări, depersonalizări (deconectarea dintre trup şi minte nu face decât să amâne inevitabilul: atunci când te vei întoarce la ceea ce eşti, vei găsi numai oroare, boli şi suferinţă), abuzuri, lipsa iubirii, boală…

“Dreptatea e pentru oamenii fericiţi, pentru oamenii care au fost suficient de norocoşi să trăiască o viaţă definită mai mult de certitudini decât de ambiguităţi. Binele şi răul însă sunt pentru… mă rog, poate nu pentru cei nefericiţi, dar pentru cei marcaţi de viaţă, pentru cei speriaţi.

Nu autoarea l-a ţinut în viaţă, ci el singur s-a târât prin ea pentru a găsi acel “paradis pierdut” la care sperăm cu toţii, ceea ce, alături de celelalte personaje, a umanizat şi a concretizat fiecare pagină. Dar când ultimul obstacol l-a doborât (din nou), Jude a renunţat să mai caute salvarea şi a redevenit omul capturat de hiene, nu cel care le ţinea-nchise. A explodat. La început, după ce afli fragmente dispersate din tragedia lui, afirmi cu înverşunare: “Nu, Jude nu e monstru. Ceea ce i-au făcut alţii atunci când era copil nu-l poate caracteriza şi ca adult.”, însă, pe măsură ce avansezi cu lectura, te adânceşti şi mai mult în complexele lui şi te întrebi serios: “Oare aceşti monştrii să fie mai puternici decât el?”
Dilema porneşte din faptul că psihologia, medicina, sociologia, neurologia sau psihiatria nu pot trata problemele lui în modul pe care acesta şi-l doreşte: să uite tot, tot trecutul. Jude nu caută ajutor, vrea să se rupă, să-şi construiască un viitor, să-şi crească propriile rădăcini. Dar nu poţi privi în faţă dacă tu tot pleci capul la vocile amintirilor. Nu poţi renaşte dacă nu te-ai împăcat cu imposibilul, cu demonii care te urmăresc necontenit.

S-a temut de oameni şi totuşi a fost iubit de ei.

“Singurul secret al prieteniei, cred eu, este să găseşti oameni mai buni decât tine – nu mai deştepţi, nu mai interesanţi, ci mai buni la suflet, mai generoşi şi mai iertători – şi să-i apreciezi pentru ceea ce poţi învăţa de la ei, să încerci să-i asculţi când îţi spun ceva despre tine, oricât de bun – sau de rău- ar fi acel ceva, şi să ai încredere în ei, iar ăsta e cel mai greu lucru. Dar şi cel mai bun totodată.”
 
Părintele îşi extinde viaţa până după nefiinţă prin educaţia, manierismele şi principiile pasate copilului, o proiecţie în viitor modificată-n timp. Harold şi-a imaginat copilul în viitor… dar Jude nu s-a conformat la tiparul inconştient impus de acesta. Dragostea unui părinte pentru odrasla sa e bazată pe frică, după cum spune Harold. I-a fost frică să nu-l piardă pe Jude? I-a fost frică să nu se piardă pe sine?
Relaţia dintre Jude şi Willem (“actorul ca un veteran de război”) reprezintă o combinaţie stranie dintre eros, agape şi philia, termeni greceşti care definesc tipurile de iubire. Plăcerea carnală s-a instaurat cu timpul (Jude fiind dornic de gesturi mărunte şi delicate –o atingere a obrazului, mângâierea părului, o privire, un surâs - , iar Willem râvnind după dragostea dintre două trupuri), dar la început a fost cu totul altceva. O prietenie dintre doi oameni mai puţin virtuoşi, care-şi caută alinarea şi tânjesc după stabilitate, afecţiune şi respectul arătat dorinţelor individului. Apoi, treptat, prietenia s-a transformat într-o iubire faţă de intelectul celuilalt, o atracţie la nivel psihologic.
 O relaţie nu­­-ţi oferă niciodată totul. Îţi oferă unele lucruri. (…) Doar în filme se întâmplă să găseşti pe cineva care să-ţi dea totul.”

Dependenţa se instaurează. Jude se lasă purtat de frumuseţea momentului, începe să se relaxeze şi nu-şi imaginează altă realitate, în niciun caz una mai puţin perfectă decât cea în care se scufundă. Ce se întâmplă atunci când şi ultima fărâmă care te ţine la suprafaţă dispare, iar tu pluteşti în derivă, speriat? Unii aleg să se scufunde de tot, alţii strigă după ajutor, alţii se zbat să-noate spre un mal… dar totul este în zadar atunci când destinul ţi se împotriveşte şi nu-ţi oferă nici lumină, nici speranţă, nici puterea necesară pentru a continua o luptă care duce oricum spre singurul final posibil al unei vieţi omeneşti. Acest roman ilustrează metafora cinică a vieţii – orice pas înainte înseamnă, de fapt, un pas mai aproape de moarte. De ce mai există în noi acel instinct de supravieţuire – un fel de râs sadic care ne urmăreşte din umbră, dacă nu are niciun rost să ne zbatem în faţa trecerii timpului?

“Cu toate că ideea l-a preocupat, s-a întrebat întotdeauna de ce – asemenea atâtor altora – continua să trăiască; uneori i-a fost dificil să se convingă, dar, pe de altă parte, enorm de mulţi oameni – milioane, miliarde – trăiau într-o sărăcie inimaginabilă, în lipsuri şi boli extreme, de-a dreptul obscene. Şi totuşi continuau să trăiască. Şi atunci, era oare voinţa de a trăi nu o opţiune personală, o problemă de alegere, ci o trăsătură dictată de evoluţie?”


De ce “o viaţă măruntă”? Poate prin prisma faptului că această carte seamănă cu o epopee, ilustrând verosimil scurgerea timpului în cele 700 de pagini menite să creioneze destinul mai multor personaje, din copilărie până-n pragul morţii. Temele majore sunt tratate precum ne-a sugerat şi Leonard Lowe (personajul din filmul “Awakenings”). Simplitate, atenţia îndreptată spre detalii, iubirea faţă de ceea ce luăm fără să (ne) întrebăm dacă merităm, plăcerea cotidianului care reverbează în înţelegerea conceptului de fericire.

“O viaţă măruntă” te seacă, nu mai poţi privi lumea la fel după ce ai citit-o (ceea ce demonstrează că este un roman bun), plângi pentru nedreptăţile care se săvârşesc, neputincios ca şi Jude în a schimba ceva.

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere