Extazul haosului – partea a II-a
Întrebarea mea este de ce
îmi pun atâtea întrebări? Îmi complic de cele mai multe ori singură existenţa
fiindcă am o sete de cunoaştere de nestăvilit. Arde în mine o pasiune pentru
aflarea adevărului, dar viaţa mi-a dat de înţeles până acum că nu există
răspunsuri la orice întrebare aş pune.
Ideea acestui articol a
pornit de la un interviu cu Tudor Chirilă - din care m-au frapat câteva idei - combinat
cu viziunea lui Umberto Eco asupra lumii în cartea sa “Cronicile unei societăţi lichide”. Aşadar, ceea ce veţi citi în
continuare este strict răspunsul meu la întrebarea adresată lor: de ce?
De ce suntem egoişti
atunci când suntem fericiţi? De ce suferinţa ne face umani? Două
mari teme diametral opuse. Ura generalizează şi este extrem de cuprinzătoare,
în schimb, iubirea extrage o persoană din mulţime şi ne limitează atenţia şi
energia numai asupra ei. Când iubim, suntem acaparaţi, iar când urâm, instigăm
şi vrem să acaparăm cât mai mulţi oameni. De ce?
 |
| Sursa foto: Tumblr |
Aceste
sentimente complexe au devenit o problemă fundamentală încă din perioada
Greciei Antice; patimile lui Isus şi sângele său vărsat în numele iubirii
aproapelui au dus suferinţa şi egocentrismul la un cu totul alt nivel, iar din
acest punct… totul a explodat. Baza umanităţii să fie oare sacrificiul de sine
pentru binele celuilalt? Suferinţa ne înnobilează (Cioran, Nietzsche), ne
apropie – nu există expresiile “fraţi de suferinţă” şi “fraţi de cruce”?!
Ne
gândim la Epicur şi “fericirea este scopul vieţii”, un ascet simplist şi
reticent la plăcerea carnală excesivă a şcolii hedoniste (care se practică din
ce în ce mai mult astăzi – oamenii sunt ahtiaţi după cantitate, mărime, lux şi
nu mai acordă interes calităţii). Dăruirea de sine înseamnă mai mult decât
orice ne poate oferi o viaţă materialistă. Dar această extindere personală
înseamnă că ne face plăcere să dăm, ceea ce ne face egoişti. Dăm nu pentru a-l
ajuta pe celălalt, deşi ne minţim conştientul, ci pentru simpla plăcere de a
putea recunoaşte că am “rupt din noi”. Epicur nu a făcut asta; era mulţumit cu
puţini ai lui. A practicat acest minimalism în formele lui cele mai pure pentru
a înnobila mintea umană, a cultivat plăcerile spirituale şi intelectuale şi
micile plăceri ale vieţii.
Cu
toate acestea, nu există un adevăr
absolut. Orice critic, filosof sau artist trebuie pus în context
istorico-cultural pentru a decripta mai bine sensurile absconse ale operelor
create de ei. Biografia se îmbină cu imaginaţia.
Şi
totuşi… nu ne oferă şcoala modele categorice? Nu ne spun profesorii ce şi cum
să învăţăm pentru a lua 10, nota perfecţiunii în viziune pitagorică? Cum se
poate judeca atât de clar pe cine trebuie şi pe cine nu trebuie să cunoaştem
din istoria universală, dar mai ales, istoria propriului neam? Nu există adevăr
absolut, dar există autori canonici şi autori uitaţi sau pur şi simplu
îndepărtaţi fiindcă nu au ştiut cum să se joace cu viaţa lor pentru a ajunge la
notorietate şi succesul final.
Raportul
dintre istorii şi Istorie se citeşte
în favoarea învingătorilor, astfel se anulează credibilitatea altui punct de
vedere. Şi din greşeli se învaţă, şi modele negative ne scutesc de o corvoadă
prin însăşi existenţa lor. Şi învinşii au marcat istoria, dar nouă ni se
vorbeşte mereu de gloria şi eroii de pe cealaltă parte a baricadei.
Nu
sunt de acord cu sintagma “istoria se repetă”. Omul are în codul său genetic
informaţia atâtor şi atâtor generaţii anterioare, dar poartă cu sine şi
progresul timpului în care trăieşte. Repetarea istoriei o putem observa prin
dorinţa oarbă a celor mai mulţi dintre noi de a fi celebru precum X sau bogat
precum Y; alţii vor să simtă puterea în mâinile lor şi vor continua războaie de
sute de ani. Dar fiecare inovează prin propria lui viziune. Fiecare are un atuu
(sau mai multe) care schimbă perspectiva şi aduce progres sau regres.
Revenind
la ideea de 10, nota perfectă… cum poate o proporţie matematică să ne ghideze
toată viaţa? Este o ţintă după care tânjim, iar dacă nu o atingem…
O
linie şi un cerc – muzica Universului. Din praf stelar ne-am născut, în praf
stelar ne vom transforma. “Din haos m-am
născut / mi-e sete de repaos”. Aspirăm la absolut, visăm să cunoaştem totul
şi încă ceva în plus, când, de fapt, ne zbatem prin trup şi ne întindem
alene/disperat către un alt trup cu care ne iluzionăm că atingem perfecţiunea. Pentru
un moment atât de scurt, alergăm o viaţă întreagă. De ce “cele mai dureroase înfrângeri sunt renunţările la vis”? Continuăm
să visăm şi să ne dăm singuri sens, iar clipele de extaz se nasc din pierderea
sau prea-plinul lucidităţii. Alergăm în cercul primului număr, ca la final să
vedem în faţa ochilor cele trei puncte ale cifrei 1: trecut, prezent şi viitor.
 |
| Sursa foto: Tumblr |
Încă
de când eram mică mi-am pus întrebări fiindcă eram avidă să aflu care sunt
mecanismele din spatele cuvintelor povestite de bunici, imaginile cu părinţii
mei copii nu-mi erau acceptate de minte atât de uşor, iar jocurile copilăriei
trebuiau mereu puse la îndoială (de ce arunc mingea aşa şi nu altfel? de ce
trebuie să dau în stânga şi nu în dreapta?...) . De ce caut certitudini într-o
lume divizată între credinţa oarbă şi ateismul fără cale de-ntoarcere? Sunt o
fiinţă cu o gândire autonomă şi cu un relativism născut din suspiciuni. Caut constant,
nu mă satur niciodată…
Şi
niciodată nu voi înceta să-mi pun întrebări. De ce oare?
Comentarii
Trimiteți un comentariu