Simfonie amară

Toamnă, dulce toamnă

amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las

să-ţi aşterni pe el alene

alaiul tău de codru rece

şi-n surdină să mai zbiere

vreo două, trei rândunele

rătăcite.

Toamnă, dulce toamnă

te las să mă acoperi

încet să mă descoperi –

printr-un biet ochean de vise

unde florile umede învie.

Şi te las să mă acoperi

cu frunzele descumpănite

ce se prăvălesc nefericite

în viziunile nocturne.

Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat -

muşcătură duplicat a unei

fiinţe lacome şi austere

ce se-ascunde disperată;

(zboară din taină în taină)

Nălucile stau la pândă,

sunt copaci alungaţi de muma

care tremură-n coşgiuc

şi are o ultimă strigare:

“Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc

încă o zi şi încă o toamnă

să se mai scutere o dată

pomii cei viteji

să mai cadă încă o dată şi încă o dată

peste sufletele celor abia treji –

cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi

şi fragede… acum mă descopun

putrezesc şi timpul e un hău ce mă-nghite lacom

fără vreun preludiu de adio.

O dată mai vreau să mai pot privi

spre răsărit

dar tare mi-e teamă că nu mă voi sătura

niciodată.

Toamna, noaptea, fioroasele cărări

toate se vor dovedi

şi mă vor înghiţi…

Iarna mă va pribegi

fiindcă omul cade din înalturi

şi-n deşertăciune se transformă

uscăciune, mortăciune nedemnă.

O singură clipă îmi adânceşte şi mai mult

amarul serilor pierdute-n gânduri aiurea;

valuri de necontenit alungă

tăcerea în sunete sparte de vioară.

Dar valul e o premoniţie a

ce va să vină…

să mă salveze.”

O, toamnă, tu, anotimp atât de trist şi rece

mi-ai dat apusul orbitor drept răspuns,

dar mi-ai rupt întrebarea

în mii şi mii de frunze.

Sursa foto: Tumblr