Neptunia

Îmi pierd cutia craniană

în defavoarea celei toracice…

viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa

se pre-umblă aiurea

prin mătasea calcifiată

a fiinţei mele.

Sunt plină de tine

şi tot nu-mi ajungi…

precum valul la ţărm

te spargi ca să revii din nou

mângâi cu spuma nisipul fin

al primei iubiri.

Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare

tu – valul meu să fii

nu ne va ajunge marea toată

ca să ne iubim.

Pun o scoică la ureche

şi aud sirenele cum mă strigă anemic;

din Atlantis m-am născut,

dincolo de Pământ

şi-n stele voi apune

(cea mai strălucitoare stea

e cea care moare)

Ne vom ţine de mână pe-un nor

şi vom zbura, zbura, zburaaa departe

ne vom desprinde

rămânem fără umbre

vântul ne va fi corp,

iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie –

două trupuri dezlănţuite

Tu – Poseidon

Eu – nebunia Neptuniei.

//

nu mă mai pot lega de raţional

atât timp cât viaţa urlă-n mine

să sar, să gust, să muşc

să exist, să descopăr

să trăiesc, ca apoi să mor

Să râd şi să iubesc.

Iubitul meu născut şi nu făcut

din amorul de-o clipă

al unui fluture celest

cu o scoică timidă.

Pe tine vreau să te iubesc,

dar nu ai cum să fii al meu –

lumea toată e a ta,

iar tu eşti tot al ei.

Şi-aud. Aud cum plouă.

Plouă peste oceane

din oceane.

Şi-aud cum plouă

peste noi, iubite.

Stropi reci, de vară

o îmbrăţişare frugală

o ultimă privire –

şi te-ai dus, dulce minune

şi-a murit iubirea noastră.

Totuşi… mai privesc alene orizontul

mai suprind arareori din amintiri

valurile cum spulberă

tot ce-am clădit odată

cu mâinile noastre… de copii.

Silly Symphony - Water Babies directed by Wilfred Jackson, 1935