Pisica cu ochi de sticlă

Apăsare după apăsare… un sport al degetului mare, dar şi o pasiune revelatoare de cadre statice care pot (sau nu) surprinde esenţa unui moment atât de fragil.
Nici nu cred că priveşte lumea altfel, decât cu un ochi strâns închis şi cu degetul mare în aer, pregătit să declanşeze butonul conector al celor două lumi: realitatea şi fragmentele ei.

E mult prea devreme… nici măcar alergătorii cei mai matinali nu s-au dat jos din pat încă. Şi totuşi, ea este aici. O privesc uimit cum se avântă precum un fluture după un alt fluture sau cum pândeşte precum o felină prin iarba umedă brăzdată de cristale reci  vreo insectă cu multe picioare. Cred că nu am mai dat pagina ziarului de ceva timp, nici nu am observat că mi s-a pleoştit o jumătate din el, iar pantolonii au devenit sloi de gheaţă (nici nu ştiu dacă mă mai pot dezlipi de această bancă de metal), dar nici că-mi pasă. Mi-a acaparat întreaga mea fiinţă cu dansul ei lipsit de coordonare, dar totuşi atât de suav când îl priveşti în ansamblul naturii. Probabil că umblă după gâze sau răsăritul în raze, dar nu cred să fie interesată de figuri omeneşti (pentru numele lui Dumnezeu, nu trece nimeni şi deja mă holbez la ea de cel puţin douăzeci de minute; ar fi trebuit să-i tresară vreun simţ, o antenă a timidităţii să zbârnâie în semn de avertisment). E frumoasă. Îmi potrivesc ochelarii şi devine şi mai frumoasă. Un cocor diafan – veşminte albe, păr negru... oftez şi singurătatea mă acompaniază. E frumoasă, îmi pompează inima această idee direct în creier. Tremur de emoţie. Nu vreau să se întoarcă şi să distrugă fără milă conexiunea imaginară pe care mi-am creat fantezia.

„Cum te poţi îndrăgosti atât de repede de o necunoscută?!”,  îmi urlă conştiinţa.
- Nu e orice fel de necunoscută... uite câte ştiu despre ea: e pasionată de fotografie, are părul negru, lung chiar şi... şi...
 „Te amăgeşti singur”, îmi şopteşte inima.
- La fel de repede cum mă îndrăgostesc, la fel de repede şi uit.

 Decid, aşadar, să-mi schimb locul de meditaţie (halal meditaţie!) cu un altul, complet izolat de ispite. Dar... parcă aş mai sta o clipă. Nu mă îndur să plec aşa, oricum. Aş mai sta o clipă, doar cât să-mi iau adio. Aş mai sta încă o clipă. Încă una. O clipă doar. Clipă. Cli... click.

Coboară aparatul şi-şi descoperă chipul. Probabil am clipit şi s-a teleportat pentru a răzbuna întreaga mea şedinţă de chiorât insistent. Înainte de a reproduce dialogul absurd ce s-a petrecut între noi, trebuie să îmi rectific descrierea făcută mai devreme – e o zeiţă. Cu cât se apropie mai mult, cu atât mirosul trupul ei de lavandă şi scorţişoară devine mai învăluitor, mă ameţeşte complet şi-mi vrăjeşte uzul raţiunii într-un asemenea fel încât uit şi cine sunt (de parcă aş fi ştiut vreodată). La primul contact, prezintă următoarele caracteristicii: ochi sticloşi de culoarea primăverii proaspete, nas delicat cu un vârf lucios ca de cireaşă, buze strâns lipite, roz pal, urechi pline de cercei zornăitori şi sprâncene stufoase, ca două omizi ce vor să se întâlnească.
Mă sfidează, ameninţând direct în străfundul atuu-lui meu de mascul neobservat. Inocenţă combinată cu diabolism, o variantă letală a lui „vino-ncoace”.

- Bună!, încerc anemic, dar cuvintele nu par să fi ajuns până la ea. Îmi dreg vocea.

Click.

- Dacă vrei, să ştii că pot să adopt mai multe poziţii.

Click.

- Ăăă... să înţeleg că nu vrei să vorbeşti... îmi pare rău pentru...

Click.

- ... pentru faptul că se poate să te fi consternat cu insistenţa mea, dar...

Click.

- ... nu m-am putut abţine.

Îşi coboară aparatul pentru a doua oară. Precum o fiară ce-şi studiază prada, mă arde cu privirea şi îmi cutremură cotloanele prăfuite ale catacombelor din interiorul prea umilei mele fiinţe. Naşte ceva în mine. O emoţie mult prea puternică pentru a o lăsa să-mi scape din degete.

- De ce?, întreabă ea.

- Pur şi simplu. Nu voiam doar un cadru cu tine, ci un film întreg. Poate de aceea te-am urmărit cu privirea... aş fi vrut şi partea a doua, a treia... dar depinde de actriţă, dacă mai vrea să joace.

- De obicei, subiectele pe care le aleg în fotografiile mele nu vorbesc. Tu eşti o excepţie.
Ridică din nou aparatul, dar eu mă salt brusc de pe bancă, într-un gest demn de o muzică dramatică în fundal şi un prim-plan cu ochii mei aşa-zişi îndureraţi.

- Mai repetă o dată ce ai zis mai devreme.
- Tu eşti o excepţie.


Click.

Sursa foto: Tumblr

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere

Te caut şi nu mă găsesc.