În numele Universului. (2)

Cap. 2: Umbra unei lumini

(Vezi cap.1 pentru aprofundare)

Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii.

Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului…

Amleth şi Tesla latră continuu, de parcă ar vrea să alunge haosul creat, dar mâţa Alchimista zâmbeşte sadic cu un colţ al botului. Disperarea îmi determină un tremurat incontrolabil al membrelor, ceea ce duce la o pasivitate cu care nu sunt obişnuit. Ar trebui să reacţionez, dar nu pot. Nu mai sunt stăpânul propriului meu corp, ci realitatea ce mi se pare ireală devine catalizatorul reacţiilor mele. Stupoare, doar stupoare.

Într-un final dramatic al zbaterilor în numele libertăţii, pasărea reuşeşte să spargă gratiile coliviei (care se preface-n scrum), iar fiinţa mea simte un fior de gheaţă în toată forma şi esenţa ei, de parcă inima mi-ar fi fost smulsă şi sângerez fără oprire. Ne privim, eu cu regret, iar ea… din ce în ce mai umflată, capată volum şi dimensiuni de corb, vultur, apoi devine animal sălbatic – vulpe, tigru, leoaică. Mâţa Alchimista încearcă să o înfulece, dar se sperie în momentul transformărilor bruşte şi se retrage, învinsă de o felină mai impunătoare. Timp de câteva secunde, contactul vizual dintre Pascal cel făr’de suflet şi Leoaica cea Iscoditoare se realizează într-o altă dimensiune – fugitiv, percep propria naştere ca pe un ritual şi-mi retrăiesc moarte prin durerile facerii.

- Stop! Opreşte-te! Opreşte acest calvar!, urlu în timp ce-mi înfig unghiile-n tâmple.

Tăcere. Blana leoaicei luminează-ntr-un mod straniu. Câinii se sperie, eu nu pot privi, dar curiozitatea Alchimistei învinge orice barieră fizică. Ea este singura care asistă la transformarea animalului în om. Într-adevăr, în faţa mea se află acum o fiinţă, o zână îmbrăţişată-n văpăi, care pârjoleşte locul unde calcă şi îţi arde globul ocular dacă o priveşti peste măsură. Părul i se coboară-n trepte de lumină, de o intensitate aproape imposibil de descris. Ochii ei roşiatici sunt acoperiţi de gene aurite, pielea-i oglindeşte strălucirea – amplificând-o, iar buzele de culoarea apusului mi se par a fi infinite. E lumina, toată-i o căldură asemenătoarea cu cea mai dragă îmbrăţişare de care nu vrei să te mai îndepărtezi, dar trebuie fiindcă celălalt urmează să plece la război sau despărţirea e definitivă. E lumina din ochii celor care mor împăcaţi, cu toate păcatele iertate.

Transpirat, răvăşit şi stupefiat, încerc timid să stabilesc o conexiune cu această creatură mitică, dar, din nou, sunt inapt pentru orice acţiune. În schimb, zâna focului îmi uşurează iniţiativa – se apropie.

- Ştii cine sunt?

Amelth şi Tesla mârâie-n departare, doar mâţa are curaj să se apropie.

- Nu ştii cine sunt? Nici dacă mă priveşti atent?

- …Ma…ma?

- Te-aş îmbrăţişa, dar cunoşti prea bine regulile… orice contact afectiv ne este interzis. Pot să îţi spun doar atât…M-am ivit cu un motiv: să mergem împreună acasă.

- Acasă?...

Mama (dar eu nu aveam mamă! am fost singur atâta timp! mama s-a aflat dintotdeauna-n mine?! atunci eu cum m-am născut? ea cum a apărut?) îmi povesteşte, plutind în jurul meu, istoria ce mi-a fost răpită din conştiinţă, dar eu nu o pot asculta până la capăt. Mă prăbuşesc.

Artist: Hua Tunan

Povestea va continua…