În numele Universului.

Cap. 1: Să facem cunoştinţă


Am să vă spun o poveste în cuvintele ce urmează… mulţi dintre cei care vor citi se vor întreba dacă totul a fost adevărat sau e pură imaginaţie. Nu sunt aici pentru a da verdicte. Eu doar relatez strict ce mi-a fost dat să văd cu ochii mei, ceea ce am simţit, gustat, pipăit, în ce m-am scufundat, ce s-a lipit de mine, tot ce a fost instinct, regret, extaz, depresie. Este povestea mea. Restul amănuntelor… le las spre harul povestitorilor.

Sursă foto: Tumblr

Pornim de la două linii paralele… eu eram la capătul uneia şi-mi doream să ajung pe cealaltă. Simplu. Nu chiar atât de simplu, după prima încercare. Recunosc, păcatul pe care l-am comis nu e demn de nicio preţuire sau vreo laudă insistentă, dar ceea ce s-a făcut – făcut rămâne. Am vrut să ajung dincolo, să mi se releve secretul. Dar cu ce preţ! Cu ce preţ am ales această cale… am adus multă suferinţă celor care m-au iubit. Am săvârşit unul dintre cele mai boicotate păcate capitale, dar NU-mi REGRET decizia. Dacă ar trebui să o iau de la început… din nou şi din nou… aş apăsa pe trăgaci, ca într-o simfonie sângerândă a ultimelor bătăi de miocard. Ce rost are să mă ascund de voi? Oricum nu mai sunt aici. Doar judecata faptelor mele prin prisma adevărului fraged, îmbobocit mai poate forma curente de opinie. Şi tocmai acest adevăr incubat în conştiinta colectivă trebuie satisfăcut prin recunoaşterea guvernării lui totalitare. Nu mai există cale de întoarcere.

Numele meu este Pascal şi sufăr de sindromul “tălpilor fierbinţi”. Am doi câini husky, albi precum sunetul vocii mamei mele (pe care nu am cunoscut-o vreodată) şi o pisică birmaneză, toţi având origini incerte. În cartea mea de identitate a scris întotdeauna nomad, ceea ce vă sugerează o variantă de om celibatar, petrecăreţ, cu un spirit liber ce nu se vrea pierdut în caznele cotidiene. Această supoziţie este incorectă. Din cauza sindromului, am rătăcit întreg pământul-patrie şi am răcit amintirile despre fericire atât de puternic, încât am uitat unde le-am pus şi ele m-au rătăcit la rândul lor. Singura mea dorinţă a fost descoperirea (prematură) a necunoscutului. Pedeapsa pentru lipsa răbdării în a aştepta trecerea pasivă a timpului a fost să râvnesc veşnic la ceva ce nu pot cuprinde nici cu mintea, nici cu trupul. Sunt însetat de infinit, dar mai ales de capătul lui, ceea ce mi-a atras o plimbare fără scop prin întregul universul.
M-am hotărât să consemnez planetele cu care am avut şi cel mai mic contact pentru a învinge imposibilul coagulării “vieţii” mele în jurul a ceva concret. Nu scriu pentru posteritate, nici pentru a-mi demonstra regretul profund. Scriu fiindcă aici se-ntâmplă multe lucruri simbolice şi nu am cu cine comunica: câinii mei (Amleth şi Tesla) nu fac decât să latre şi să mă urmeze necontenit, iar mâţa Alchimista s-a lipit în mod ironic de mine. Nu-i cunosc încă abilităţile şi nici defectele, dar momentan pare a fi paşnică (deşi privirea ei fixă îmi transmite fiori).  Scriu fiindcă există posibilitatea de a informa pe cineva şi acel cineva să-mi ducă ideea mai departe, transformând-o într-o respiraţie de geniu.
Abia atunci când vei ajunge să cunoşti nimicul, vei ajunge să ştii de fapt – TOTUL. Nu-mi aduc aminte cine a spus ori unde am auzit această vorbă de duh, dar o pot însuşi în căutarea definiţiei proprii. Sunt o combinaţie între acest nimic (care sunt acum) şi totul (care voi deveni). Sunt pe o traiectorie de la un pol aparent gol dar în care se manifestă un cosmos, către un pol incert, unde totul s-ar putea să moară subit… sau abia de acolo voi începe să exist…
Această combinaţie îmi dovedeşte pe termen scurt că exist în mod paradoxal în această aglomerare de planete diforme cu o formă prestabilită, cu o ţintă ambiguă şi trei aghiotanţi necondiţionaţi. Cei pentru drepturile animalelor vor sari alarmanţi din scaune, dar să ştiţi că aceste animale nu sunt de pe Pământ, cum de altfel nu sunt nici eu. Toate la timpul lor…

Am ajuns Aici. Mă dezintegrez şi mă recompun într-o abundenţă de contururi imposibil de identificat. Totul curge, nimic nu se prinde în nimic. M-am obişnuit cu acestă mişcare de flux-reflux, ochii nu-mi mai sângerează. Totuşi, mi-e teamă să gândesc fiindcă s-ar putea să-mi zboare neuronii cu tot cu scoarţa cerebrală şi să nu-i mai pot readuce la forma iniţială. Nicio fiinţă nu pluteşte prin jur.
Vreau să dorm şi de fapt sar, clipesc –casc, încerc să întind mâna şi-mi trosneşte glezna. Lipsă de sens şi formă. Fondul e reprezentat de o celulă fără pereţi în care nu te poţi agăţa de niciun punct solid, oricât ar fi de mic. Sunt confuz şi speriat fiindcă e prima dată când mă confrunt cu imponderabilitatea şi cu pustiul însingurat.
În schimb, Amleth şi Tesla nu se confruntă cu nicio problemă de acest gen; sapă gropi, se prind de cozi şi aleargă-n cercuri precum nişte pene ce tocmai aterizează lin şi defazat pe pământ. Alchimista-şi face liniştită toaleta şi mă priveşte sfidător, dar nu mă las intimidat. Îi studiez cu atenţie şi mă las purtat de jocul lor… sap gropi, muşc, alerg fără noimă, mă ling şi privesc un apus de stea de pe o planetă fără atmosferă. Stăm înşiraţi şi primim însetaţi ultimele străluciri obscure ale unei mase energetice moarte.

Apoi – totul e cuprins de beznă.

Sursă foto: James R. Eads
Povestea va continua...

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

Libertate-n singurătate, se poate?

ceva în care n-am crezut vreodată.