Cretă

Uit de propriile-mi cătuşe
sub formă de aripi
care, în loc să mă înalţe,
ele mă doboară
către non-Univers
către non-eu
către non-sens.

Îmi uit trupul pe asfaltul umed,
îl las să lâncezească câteva clipe;
desenez floricele şi norişori
cu cretă roz
pe o şosea îmbibată de apă.
Conturez până şi aripile
apoi mă dezlipesc
lăsând în urmă
forma organelor infantile.
Bulbucarea ochilor e evidentă-
Schiţa greutăţilor din spate
se râcăie de nisip
se scaldă-n apă
se gâdilă cu lumina unui felinar
dar absoarbe numai praf… totul.

Au formă de mânere
ambele negre.
Revelaţie! Mi se explică de ce
câteodată simt cum pică
trupul meu către demisol,
iar alteori bănuiesc cum se ridică
triumfător, peste gândurile unui căutător.

Ba mă trage cel Bun,
Ba mă trage cel Rău,
nici eu nu ştiu unde mă mai aflu
refuz să mai caut sensul
ori non-sensul


Senzaţia de a fi. Atât. Fără mânere.


Comentarii

Popular

Un mic joc de cuvinte

Miros de îngeri aproape

Reducere la tăcere

Jurnal de lectură (I)