Extazul haosului – partea I

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută.
Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath.
Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în
singurătate (o claustrare impusă de societate şi autoimpusă de către psihicul care nu se adaptează uşor) şi astfel se reduce la creaţie ca unic mod de exprimare a tensiunii interioare. Întrebarea şi mai brutală este: De ce nu-i putem înţelege? Ne scapă nouă ceva sau ei nu vor să se deschidă?
De cele mai multe ori îi abandonăm, nu le dăm nicio şansă într-o lume a pragmatismului şi a banului (să recunoaştem că marile genii şi-au primit recunoştinţa după moarte). Proust s-a izolat într-o cămăruţă pentru a scrie ciclul “În căutarea timpului pierdut”, Kafka a fost îndepărtat din propria familie şi a fost nevoit să muncească pentru a se întreţine (timp pierdut, imaginaţi-vă cum ar fi scris acest om dacă nu era obligat să se dedice muncii…), Nietzsche nu a fost apreciat la justa lui valoare de către contemporanii săi, van Gogh s-a sinucis… cei mai mulţi au fost singuri. De ce se izolează? Au văzut ceva ce nu e dat oricui să vadă şi au ales să scrie/ picteze/compună în numele acestui adevăr absolut, să-l descrie prin propriile forţe ca să ajungă la o concluzie. Concluzia era de a încheia existenţa, din păcate. Geniile au văzut timpuriu esenţa lumii, absurdul ei, efemeritatea omului… au perceput emoţiile sufletului uman ca fiind ceva complex, greu de definit şi de plasat sub vreo etichetă care să- i confirme sensul. Există vreun sens în durere? De ce ne “doare sufletul”?

Atunci când suferinţa se pogoară asupra mea, mă pătrunde până şi-n oase, mi se plumbuiesc deodată şi îmi este imposibil să merg, să judec, să simt normal. De parcă o pâclă neagră şi vâscoasă îmi acoperă cutia craniană şi-mi anihilează neuronii, unul câte unul. Probabil acest sentiment se apropie de intensitatea unei găuri negre care participă la entropia universului… lumina dispare, mă cufund într-o iluzie… sunt prinsă în propria-mi capcană.
E dificil de exprimat în cuvinte emoţia care mă copleşeşte… poate tocmai aceasta este cauza căreia îi datorăm apariţia alter-ego-urilor din poezie, literatură, artă. Ne abandonăm cu bună ştiinţă în faţa vieţii. Realizăm că nu are sens. Încercăm să-i conferim noi un sens prin creaţie. O căutare absurdă, o zbatere spre apropierea de adevărul sublim.
Am trecut printr-o astfel de etapă în parcursul meu de maturizare; m-am născut printr-o întâmplare a sorţii într-un mediu care te obligă să trăieşti după reguli ancestrale, ca să mor după aceea, cel mai probabil cu o întrebare retorică pe buze: “Oare mi-am atins menirea?”.


Citind şi analizând această problemă, am ajuns la o concluzie: Sensul vieţii mele este să mă descopăr. Mă lupt cu viaţa care mi-a fost dată, o modelez şi merg în tandem cu pasiunea mea pentru cuvinte. În rest, suntem cu mult prea mici în vastitatea universului pentru a mai conta.




Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

ceva în care n-am crezut vreodată.