Artistul din umbră

Capitolul I : Ard cerurile

Nu întunericul te deranjează, ci liniştea care se ascunde în el. O linişte care nu prevesteşte decât dezastru. O noapte nedormită (nu aş spune pierdută fiindcă ea există – în tine), coşmaruri îmbibate de realitate, gândurile crude care-ţi fac trupul să se zvârcolească, înţepăturile constante ale durerii care se vrea în centrul atenţiei, urlete stinse în perne – toate se petrec într-o liniştă mormântală. Nu vrei să te audă vecinii, mama, bunicii, nu vrei să te auzi nici tu. Aici ne asemănăm.  De ce ai vrea să-i dai glas durerii? 
Te sperii de propria ta voce fiindcă ea e singura care poate trezi din inerţie scurgerea nopţii. Luna începe să tremure. Cerul se transformă într-un ocean, iar tu arunci cu o piatră (ultima suflare) în cel mai adânc loc cu putinţă, crezând orbeşte că te vei salva printr-o minune. Dar tu ştii deja ce ai de făcut… a devenit o rutină a sufletului tău damnat. Ai nevoie de abandonul în propria mizerie, ai nevoie să te afunzi în propria neputinţă de a găsi capătul abisului. Eşti prins într-un labirint ce pare a se rezolva uşor, doar dacă ai ai avea un simţ superior. Eşti prizonierul propriei tale vieţi, al propriul tău trup. Mai eşti viu? Mai …

Am deschis ochii brusc. “Respiră. Unu. Doi.” Cearceaful lipit de pielea umedă mă incomodează, dar era precum un scut. Lumina ce se răsfrânge de la felinarul din faţa blocului îmi irită simţurile încă prinse între lumea dintre vis şi realitate. Buimac, părăsesc patul şi bâjbâi din instinct după ceas (3:17 a. m.), blugii tociţi şi jacheta de piele neagră purtate peste zi. Simţeam că mă sufoc, precum un peşte pe uscat, aveam nevoie de aer pentru a opri această zbatere în zadar. Mi-am percheziţionat buzunarele după portofel şi chei, mă mişcam natural într-o beznă cumplită, dar cu care m-am obişnuit. Fără a privi o clipă înapoi spre patul ce părea un loc al torturii, m-am strecurat prin dezordinea ce domnea non-şalant în apartament şi am coborât pe scări, înspre oaza mea de libertate. Primul lucru de care am fost în stare a fost inspirarea aerului înţepător care mi-a răsculat nările până la extaz. Am simţit cum viaţa pulsează în mine. Nu ştiu cât timp am rămas cu această senzaţie de răcoare impregnată-n trup, dar când am început să amorţesc, picioarele au pornit instinctiv cât mai departe de îmbâcseala agasantă ce m-a cuprins cu câteva momente înainte în apartament. Nu aveam nicio destinaţie şi totuşi am continuat să pătrund prin noapte. Trupul mi se prelingea pe străziile pustii complet năuc, vizualizam un fel de cazan cu vopsea în care mă afundam, fără a vrea vreo sfoară de care să mă agăţ. O ancoră se-ncolăcise în jurul picioarelor, provocând o contosionare violentă a simţului realităţii. Nu ştiam unde-mi voi găsi eliberarea. Totul era amorţit, vag conturat, nu pricepeam nimic din orizontul ce mi se deschidea fără niciun drept. (dacă eu nu voiam să răsară soarele?! De ce trebuie să răsară mereu, iar eu să-l văd?!) 

Mergeam de mai bine de două ore fără a simţi epuizare fizică. Aş fi mers oricât, numai să fac să înceteze zgomotul din capul meu. Dar şi liniştea mă înspăimânta.
Oraşul se va trezi în curând la viaţă şi se va scurge în tiparul uniformităţii orelor de lucru, al programelor şcolare, al pauzelor de prânz, al drumului casă-serviciu-casă. Dacă mai aveai timp şi pentru tine în acest exces de informaţii care-ţi mănâncă individualitatea, ei bine, te felicit! Faci parte dintre puţinii fericiţii care au dat de o umbră de speranţă şi încearcă să-şi găsească drumul prin labirint. 
Ne învârtim ca nişte molii în jurul unui bec. Apropierea înseamnă ardere, îndepărtarea înseamnă ceaţă. Involuntar, ajungem într-un punct. Puf!... şi-am dispărut. Atât de simplu, şi totuşi atât de dureros.
Un citat scris în apropierea unei staţii de maşini îmi atrage atenţia. “Nu te mai preocupa, totul va fi bine.” Mă aşez resemnat şi caut pachetul ascuns în jachetă. Las fumul să mă învăluie într-un iz putred, viril, care-mi bruschează simţurile într-un mod cu totul neplăcut. Niciodată nu mi-a plăcut să inhalez fumul, pur şi simplu am fost atras de gestul în sine. Când eram copil urmăream cu mare atenţie fiecare fumător în parte şi încercam să le creionez poveşti. Pentru mine, făceau parte dintr-o altă lume, mult mai bună decât cea-n care agonizam eu. Şi iată-mă, împlinindu-mi visul, dar în continuare, agonizând.
Am observat bărbaţi de toate vârstele şi provenind din toate mediile sociale: corporatişti care se conformează la o normă socială impusă în pauzele de bârfă; şoferi graşi care erup prin cămăşile albe într-un morman de înjurături la fiecare semafor; costelivi care visează la motociclete puternice în timp ce toarnă alcool prin buzele lor virgine; roackeri care cred că orice femeie li se cuvine. Cei mai mulţi nici nu îşi dau seama de ce fumează. Un reflex care le permite să iasă din ei într-un personaj grotesc pe care nu-l putem evita, noi, cei care suntem lucizi. Le putem doar “admira” patetismul în timp ce ne îndepărtăm dezgustaţi de mirosul acru al deznădejdii.
Am văzut şi femei fumând. Cele mai multe mi s-au părut false. Numai una mi-a atras atenţia cu adevărat. Era singură, lipită de un zid al unei clădiri vechi, părea că aşteaptă pe cineva. Mă aşteptam să fie vreo persoană cunoscută, o actriţă, ceva… stătea în cel mai frumos cadru posibil, fiind cea mai sublimă fiinţă asupra căreia mi-am oprit privirea vreodată. Semăna cu o operă de artă. Vie. Nu era om, era esenţă, nu avea suflet, era sufletul în cea mai pură formă. Desprinsă de timp, intrase în timpul meu şi-mi ardea pielea, iscase-n mine o pasiune pentru care nu am cuvinte, ci doar culori care mă izbesc atunci când îmi readuc aminte de ea. Chipul ei era precum tuşele lui Van Gogh – linii proeminente de sentimente care se ansamblau fluid. Un amalgam de impresii la prima vedere care te devorau, îţi comandau inconştient să te apropii, să atingi, să te convingi. Cu toate acestea, ea a schiţat prima mişcare. Privirile ni s-au întâlnit pentru o secundă şi de atunci nu o mai pot scoate din mine. Mă bântuie în cele mai perfide momente şi acum. Dar atunci, … atunci nu am putut decât să fug. Nu voiam să întrerup vraja în care am găsit-o, aceea stare de sublim. 
Unele lucruri sunt menite să fie distruse. Ei îi trebuia dat statutul de “protejată prin lege”. Nu putea fi atinsă. Voiam cu disperare să străbat distanţa dintre noi doi, dar îmi era teamă să nu se dovedească a fi doar o iluzie creată de însingurarea mea.

Trag ultimul fum din ţigară şi-l las să-mi mai ucidă câteva celule din plămâni. Arunc chiştocul lângă alte câteva zeci (oare câţi au mai stat ca mine, la aceiaşi oră să se gândească la suferinţă?). Oraşul se trezeşte precum o bestie, câinii latră ascuţit, geamuri scârţâie, maşini pornesc la cheie, tocuri cadenţate pe asfalt… sunt un observator invizibil pentru mulţi. Mă ascund printre ei. Sunt, dar de fapt absentez din viaţa lor. Iar de a mea fug constant. Atunci, unde sunt? 
Cu mâinile pe genunchi, am intenţia de a mă ridica, dar silueta ce-mi trece brusc prin faţă mă blochează. Îşi aruncă ţigara la câţiva centimetrii de botul ghetei mele. Ridic privirea. Rămân fără aer.


Foto: în drum spre Sibiu, 2017©


Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere

Te caut şi nu mă găsesc.