Artistul din umbră (3)

Capitolul III: E păcat să ucizi o pasăre cântătoare

- Hei, amice, sunt puţin cam ocupat momentan. Vin eu direct la tine peste o oră, în regulă?

Dacă şi soră-mea ar avea acelaşi mod tacit de a mă accepta ca şi vechiul meu prieten Atticus, totul ar căpăta o turnură mult mai veselă. Egoistul din mine îl ajută pe acest prolific arhitect în devenire să-şi termine schiţele (un artist ajută alt artist, nu?) pentru proiectul de licenţă. Din păcate, Angie, cu temperamentui ei coleric nu-şi face timp să asculte. O iubesc, dar tot mă torturează cu ieşirile ei ce par a prevesti o apocalipsă. Nu mai am rădăcini, plutesc. “Secretul în viaţă e să nu ceri nimic. Numai aşa poţi avea totul.” Nu ştiu cine a zis asta, probabil e vreo replică dintr-un film sau o piesă de teatru. Nu cer ca familia mea să-mi aştepte revenirea în cuib cu buchete de flori sau lacrimi vărsate exagerat. Cer doar răbdare, compasiune. Dar a cere nu-ţi aduce decât dezamăgiri…

Garsoniera lui Atticus e modestă, minimalist decorată şi cu mult bun-gust. Pereţii albaştri amintesc de cerul care întâlneşte marea, imaginea fiind completată de piese de mobilier albe, lucioase, metalice ce par a fi nori. Singurul lucru care frapează în acest mic spaţiu al ordinii şi al disciplinei este dezordinea provocată de temele “pentru acasă”. Foi, fişe, planşe, caiete, schiţe, rigle, creioane, gume, agrafe de birou, toate împrăştiate pe podea pentru a putea vizualiza ansamblul haosului mai bine. Lucrăm la un fel de casă-eco, cu o grădină deasupra şi panouri solare. Inovaţia stă la nivelul instalaţiilor de apă care se bazează pe această lumină solară. Pare greu, dar nu e imposibil. Începe să prindă formă.

Atticus îşi şterge ochelarii cu rame negre şi se deconectează puţin de la seriozitatea lui caracteristică. Fără acei ochelari impunători pare aproape uman, dar prin statura lui de uriaş tot aduce a luptător în Forţele Speciale. Numai chipul pe care se reflectă inteligenţa (pe care am fost atât de invidios atunci când eram copii) îl dă de gol – nu se poate preface a fi mai inferior nici dacă ar fi obligat să o facă.

- Crezi că ar trebui să micşorăm dimensiunile?

Atticus mă ascultă conştiincios atunci când îi propun ceva diferit. Îşi aşează ochelarii pe nas şi calculează mental.

- Ar putea să meargă, dar atunci nu ar mai ieşi după cum a fost proiectul iniţial. Ne trebuie o casă cât mai aproape de una normală. Deja mi se pare destul de mică, nu ştiu dacă o micşorare e ceea ce ne trebuie.

Discuţiile noastre tehnice se prelungesc până seara târziu. Un fel de orbire prin pasiune, uităm de timpul realităţii şi ne cufundăm într-un Univers paralel, al caselor prototip şi al liniilor pe hârtie ce aşteaptă să prindă contur.

Ne dezmorţim şi-i propun lui Atticus să ieşim să mâncăm ceva. Cu toate că îmi doream mai mereu să îmi plâng de milă în singurătate, simţeam de data această că am nevoie de un sprijin.

- Ce te-apasă?

- În ce sens? Nu mă apasă nimic.

- Te simt, Angus. Eşti nu numai îngândurat, ci şi absent. Ce s-a întâmplat?

- Nu prea multe… o ceartă cu Angie, dar nu ceva neobişnuit.

Câteva clipe de tăcere cât chelnerul ne aduce mâncarea. Atticus stă drept şi-şi taie bucata de carne de vită lent, cu mişcări ferme şi precise. Eu nu stau să mă joc în farfurie, ci mă apuc să înfulec ce şi cum pica în furculiţă.

- Să-nţeleg că încă nu aţi trecut peste faza cu tatăl tău.

- Nu, nu e asta. Pur şi simplu nu vede lucrurile şi din altă perspectivă.

- Dar tu vezi lucrurile din altă perspectivă? Sau eşti canalizat doar pe ceea ce vrei tu să crezi sau să auzi?

- Ştii ceva, Ant Man, nu sunt aici ca să-mi dai lecţii de filosofie practică. Am zis că nu mă apăsă nimic. Asta e între mine şi Angie, o dispută de ani de zile…

-  Şi nu simţi nevoia să o termini?

- Adică să pun capăt unei discuţii care s-a prelungit în ani de zile şi care a dus la fuga mea de acasă, ruptura faţă de mama şi faţă tot trecutul pe care am vrut să-l fac să nu mai existe?

- Da.

- Cum?

- O discuţie în care tu să ciuleşti urechile, iar ea să fie atentă să-ţi înţeleagă această gaură fără fund în care te-ai aruncat ca să te victimizezi singur.

- Despre ce naiba vorbeşti?

- Crezi că a sta izolat în casă şi a picta tablouri pe care nu le vede nimeni înseamnă o viaţă de om care nu a suferit nicio traumă?

- Întotdeauna mergi pe o linie dreaptă, nu-i aşa? Nu te abaţi de la normele normalităţii? Nu ai “ups and downs”?

- Nu am zis că sunt perfect, Angus. Şi nu mai schimba subiectul, încerc să te ajut.

- Cu ce, mă rog?

- Cu sfaturi de supravieţuire într-o lume care te înghite de viu. Chiar vrei să fii un pustnic toată viaţa?

- Şi ce e rău în asta?

- Dacă asta e ceea ce-ţi doreşti…

Nu-mi prieşte ceea ce mâna introduce mecanic în organism. Mă opresc. Atticus continuă liniştit să-şi secţioneze fiecare îmbucătură. Sunt confuz. Răpus de durerea ascunsă în adevărul celor spuse de Atticus.

- Arta are ca scop, printre altele, vindecarea. Ar trebui să te gândeşti că dacă nu arăţi la nimeni niciun tablou, singura persoană care a rămas în ecuaţie eşti chiar tu, creatorul. Deci, ia zi… te vindeci? Simţi acel catharsis eliberator?

- …

- Nu eşti singurul cu probleme. Cu toţii ne confruntăm cu demoni mai mult sau mai puţin evidenţi. Tu te răzbuni pe omenire prin această absenţă a ta, te răzbuni pe Dumnezeu prin arta ta, ceea ce nu lasă loc de interpretări. Eşti singur, Angus, nu pentru că nu ai pe nimeni, ci pentru că tu alegi să fii singur.

- Ce eşti tu, un fel de guru al artelor?

- Nu, sunt un simplu om care vrea să-şi ajute prietenul la anaghie. Dar nu pot întinde mâna în locul tău. Voiam doar să-ţi arăt că-mi pasă. Ne cunoaştem de-atâţia ani… am crescut împreună. Dar tu te-ai pierdut pe undeva… ai rămas blocat.

- Să ştii că doare ce-mi spui.

- Ştiu, tocmai de aceea insist. Vreau să te fac să conştientizezi. Angus, nu vreau să te pierd. Eşti cel mai bun prieten al meu, singurul care mă înţelege suficient de bine. Lasă-mă să te ajut la rândul meu. Lasă-mă să fiu un prieten pentru tine la fel cum eşti şi tu pentru mine.

- Şi acum ne luăm de mână şi plecăm spre răsărit amândoi, ţopăind fericiţi?

- Eşti imposibil…

- Mi s-a mai spus.

Am un romantism negru ce se extinde în tablourile mele. Mă axez mai mult pe stări decât pe compoziţie. Expresia e baza pe care construiesc, pe urmă adaug culoarea, tuşele ce formează ansamblul. Toate se suprapun în jurul ideii de angoasă, disperare profundă care împiedică demersul normal şi stopează evoluţia. Mă învârt în cerc, printre emoţii abuzive şi gânduri cu un impact puternic asupra propriei mele stări “de bine”. Îmi anihilez orice formă “de bine” până când ating pensula şi mă descompun în cele mai mici fragemente care dau naştere la operă. Nu am limită, sunt vulgar şi nu-mi pasă de reguli. În faţa pânzei mă dezlănţui. În realitate, sunt un copac fără rădăcini – putrezit, pregătit să moară. Arta mea nu mă eliberează de mine, nici nu mă vindecă. Sunt atât de prins încât nu mai văd nicio lumină, nu mai am forţa necesară de a cere ajutor. Dar cine mă poate salva? Lupta asta e a mea, nu a lor. Sunt singur, eu împotriva mea. Dintr-un ev mediu închegat în jurul ideii de neputinţă, aştept Renaşterea care să-mi insufle altă perspectivă. Ca întotdeauna, aştept ceva din exterior…

Atticus şi cu mine o luăm în direcţii diferite. Continui să colind străzile în căutare de răspunsuri… mi-ar plăcea ca ea să fie aici. Mi-ar plăcea să o cunosc, să-i aflu măcar numele… mâna ei apare în visurile mele, chipul ei îl pictez sub diverse forme. Căprioară speriată, un corb în zbor, oglindirea în apă a unei fantasme… e peste tot şi totuşi nicăieri.

Foto: Vama, 2017 ©

(Vezi: capitolul 1, capitolul 2)