Jurnal de lectură (X)
Pe firul de păianjen al memoriei de Cella Serghi
 |
| Pe firul de păianjen al memoriei, Cella Serghi, Polirom, Iaşi, 2013 |
Povestea de dragoste dintre Cella şi Camil Petrescu pare
a fi centrul acestui volum de memorii, dar o astfel de judecată simplistă nu
face decât să diminueze plăcerea lecturii. Înainte de a porni la drum, trebuie
să clarificăm câteva aspecte legate de cartea Cellei Serghi. Nu este un volum
de memorii, după cum am putea crede la o primă lectură, ci un fel de jurnal
bazat pe o înşiruire oarecum cronologică (spun oarecum deoarece autoarea tinde
să revină asupra unor pasaje - evidenţiază importanţa întâlnirii cu Camil, spre
exemplu) care îi explică romanele în materie de inspiraţie şi biografie. Cât a
folosit Cella în Pânza de păiajen, Mirona sau Genţiane din ceea ce a trăit şi cât a inventat, aceste două
întrebări îşi găsesc răspunsul în împletirea minuţioasă a scriitoarei care se
explică pe sine prin opera sa. De asemenea, confesiunea acestei femei pentru
care dragostea şi independenţa nu pot funcţiona concomitent (când este
căsătorită cu primul ei soţ, îl iubeşte pe Camil; când se desparte de primul ei
soţ, pasiunea este învinsă de teamă faţă de personalitatea lui Camil, o
personalitate care va rămâne o enigmă până la sfârşitul cărţii) devine jurnalul
dorinţei de a scrie un roman.
Dorinţa mea nu este de a scrie o recenzie, ci de a(-mi)
explica, în timp ce ansamblez câteva idei care mă bântuie după terminarea
acestei cărţi, forţa Cellei de a naşte o operă literară apreciată până şi de
Eugen Lovinescu într-o perioadă tulbure a vieţii , dar şi într-o realitate care
a ucis inocenţa şi credinţa în virtuţile oamenilor.
Poate destinul Cellei ar fi fost altfel dacă ar fi „primit”
invitaţia la cenaclul celebru unde faima i s-a construit în absenţă. Poate destinul
stilului ei ar fi fost altul dacă ar fi descoperit-o pe Hortensia
Papadat-Bengescu mai devreme, dar poate că prietenia dintre ea şi Mihail
Sebastian a contat mai mult în final, Mihail fiind mediatorul dintre reacţiile
tulburi ale lui Camil şi tăcerea, suferinţa şi resemnarea mascată de
indiferenţă a Cellei faţă de un bărbat al cărui geniu îi scăpa adeseori din
vedere. Dragostea şi scrisul par a fi incompatbile din ceea ce relatează Cella,
dragostea şi scrisul nu pot coexista, ci se vor distruge reciproc până la anulare,
până la regretul de a nu fi lăsat imaginaţia lui „ce-ar fi fost dacă?” să
domine între cele două extreme. Oare poţi iubi un scriitor identic cum îi
iubeşti opera? Cella nu pare dispusă să-şi înlocuiască imaginaţia cu
certitudini şi alege să fugă atunci când ocazia de a modela visul în realitate
se iveşte. Părăseşte Bucureştiul pentru o călătorie la Paris şi aşteaptă un
cuvânt care să o reţină lângă bărbatul care a îndepăratat-o de fiecare dată
când se apropia de ea, iar acest cuvânt nu apare. Să fie dezamăgirea imprimată
în inimile lor sau tăcerea creată de multitudinea de gânduri care nu şi-au
găsit echivalentul în cuvântul rostit din cauză că acesta slăbea sensul
adevărat? Tot ce ştim e că ea a plecat, iar el nu a spus nimic.
„- Cât din biografia dumneavoastră e tratată în paginile Pânzei de păianjen? am fost întrebată. Dar cât este biografie pe paleta unui pictor care priveşte marea şi vrea s-o redea în toată strălucirea ei?! Şi talentul? E un secret, o taină!” (p. 202)
Lăsând cuvintele Cellei să se explice pe sine, voi
încheia enunţarea elementelor biografice deoarece nu ele sunt cele pe care
cititorul ar trebui să le caute în această pânză de păianjen ţesută în jurul
unui destin literar feminin tocmai pentru a o învăţa ce înseamnă să fie
cuprinsă şi ce înseamnă să se elibereze. Prin Mihail s-a eliberat de Camil, în
el având încredere suficientă pentru a-i înmâna manuscrisul primului ei roman,
iar Mihail căutând calea de împăcare dintre pasiunea magnetică a Cellei şi
intelectul întors spre sine al lui Camil. Cum este această împăcare
exemplificată? Prin maniera tratării subiectelor literare (în special, a
romanelor de dragoste) de către mediator însuşi. Mihail Sebastian îmbină
contrastele şi se sustrage din creaţia sa pentru a le oferi libertate de
manifestare cugetărilor şi dilemelor amoroase într-un mediu în care cel care
aşterne cuvântul decide evoluţia. Vocea aparent absentă a naratorului care
mângâie acţiunea (nu o bruschează prin evidenţierea ideii înaintea romanului
propriu-zis după cum reuşeşte Camil Petrescu să lege filosofia de
inexplicabilitatea iubirii în Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război) îi conferă autorului Accidentului o mască. Această persona
eliberează persoana de sub tutela unei voci rigide, complicate şi trasează două
interpretări disparate: cea a romanului în sine, cu personaje care apar şi
dispar, cadre liniare sau circulare, replici înşirate şi nimic altceva (o lectură
de plăcere) sau cea a căutării sensului din spatele metaforelor voalete de
această impersonalitate (o lectură „profesionistă”). Mihail Sebastian le îmbină
în Accidentul, Cella Serghi optează
pentru lectura de plăcere în primul ei roman, iar Camil Petrescu în Ultima noapte… mizează pe sensul care
aşteaptă să fie descifrat. Toate cele trei romane uzează şi de biografismul
fiecărui autor: Cella îşi explică etapele de creaţie în cartea sa de
memorii/confesiuni, dar menţionează şi două aspecte legate de celelalte două
romane.
Căsătoria şi conflictul ulterior al lui Ştefan
Gheorghidiu cu Ela ar putea fi explicate printr-o posibilă primă căsătorie a
lui Camil Petrescu, o căsătorie a cărei deznodămând sau chiar existenţă au fost
prea puţin investigate de către criticii literari, menţionează Cella.
Iată ce spune despre Mihail Sebastian: „În perioada
aceea, mi-am păstrat un singur prieten, pe Mihail Sebastian. Îl vedeam aproape
zilnic. Era obosit şi trist. Purta cu decenţă o mare suferinţă, o nefericită
dragoste de care nu vorbea. Numele adevăratei Ann l-am aflat mai târziu. Dar Accidentul, romanul a cărui eroina ca
fi, nu exista. Şi nu ştiam că actriţa, pentru care cu ani în urmă suferise
Camil, cum vorbesc însemnările din Proiect
de roman, pe care le regăsim amplificate în Ultima noapte, va răvăşi şi viaţa lui Mihail Sebastian.” (p. 211),
iar capitolul continuă cu Cella povestindu-i aventura ei la Predeal, un schiat
prin ceaţă şi oprirea în zăpadă care a pulverizat amorul adolescentin al
Cellei.
„La 18 octombrie 1935, Sebastian notează în jurnal că a văzut un accident pe Bulevard şi e sigur că o să poată să scrie, că e inspirat.” (p. 217)
„Într-o seară, pe o stradă care cobora din Lipscani spre Dâmboviţa, între prăvălii înghesuite, urâte, ne-am oprit în faţa unei vitrine luminate feeric. Era plină de crengi de liliac alb. Sebastian se uita vrăjit şi trist. - Nu voi fi niciodată destul de bogat ca să trimit liliac, iarna, unei femei. După câteva zile, trecând pe la florăria aceea, am intrat şi am întrebat cât costă o creangă. Era scump pentru mine, dar nu imposibil. I-am trimis lui Sebastian, fără nici un cuvânt, creanga de liliac. După un timp, i-am telefonat: - N-aş vrea să-ţi faci cine ştie ce iluzii, să crezi că-i de la cine ştie cine. Creanga de liliac e de la mine. În Accidentul apare creanga de liliac.” (p. 218)„Şi, cu un entuziasm neaşteptat, a cerut un costum de schi. Sebastian a plecat la Predeal, s-a vindecat de o dragoste nefericită şi a cules materialul din care va scrie Accidentul.” (p. 219)
Cella Serghi îşi încheie volumul de confesiuni cu moartea
lui Mihail Sebastian. Pentru a-i „prelungi” existenţa, am citit Accidentul şi le-am permis firelor
narative să se împletească într-o îmbrăţişare a autorului cu personajele. O cădere
şi un zbor s-au întreprins, dar nu pot despărţi exact realul de imaginar. Iată ce
importanţă are scriitura acestei autoare şi cum se extinde pânza-explicativă către
alte destine…
Comentarii
Trimiteți un comentariu