Artistul din umbră (4)
Capitolul IV: (În)Depărtarea
M-am izolat
total în ultimele zile… nu am mai comunicat cu nimeni, nu am mai văzut pe nimeni,
doar pentru a mă cufunda în tabloul pe care-l creez momentan. “Suflete tari,
suflete moarte” îl voi numi. Culoarea e moale, transfigurată. Trasez dungi
negre. Chin, luptă, vrajă. E ca o pădure întunecată cu o multitudine de capcane
la tot pasul, aşteptând să-şi devoreze prada. Înaintez prin tablou călăuzit de
lumina lunii şi proiectez undeva, în fundal, impresia că există o căsuţă. Poate
e cea din “Kafka pe malul mării”… poate e acea iertare a păcatelor, purificarea
supremă. Continui să trasez linii.
Brusc, o foame
teribilă mă izbeşte-n pântece. Au trecut două zile (şi nopţi) de când nu am mai
gustat nimic în afară de cafea şi vin roşu. Las pensula din mână şi mă îndepărtez
câţiva paşi. O durere ameţitoare de cap îmi străfulgeră tâmplele. “Trebuie să
mănânc şi să fac o pauză. Mi-am supus corpul la prea mult chin…”
Iau ce-mi cade
prima dată în mână, fără să mă gândesc că am sau nu am poftă de acel lucru.
Durerea de cap e sâcâitoare şi mă epuizează. Umblu năuc printre rafturile
supermaketului, grăbindu-mă să ajung înapoi acasă. Automat, aşez produsele pe
banda rulantă, înghesuit de aglomeraţia de la casele de marcat. “Rahat! E ora
când oamenii ies de la serviciu şi-şi fac cumpărăturile.” Sunt total absent, nu
mă preocupă ordinea socială sau normele impuse.
Casc apatic, scrutând
ambianţa. Trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti… se poate îndeplini, îmi spun.
Ea, la o coadă
cu două case înaintea mea, aşteptându-şi rândul. Căştile pe urechi, bate un
ritm cu unghiile pe bara de metal de lângă ea. Sunetul vibrează până la mine.
Timid, îmbrac cu toată palma bara de metal pentru a lăsa muzica ei să pătrundă
înăuntrul meu. Nu vreau ca momentul acesta să dispară-n neant.
- Bună ziua!
Pungă doriţi?
Privirea
casieriţei sugera o bănuială că eu sunt un fel de ciudat, dar adevărul e că eu
sunt doar…
- Ăăă… sigur.
Fug cu plasele
după ea, afară din magazin. Are un avans considerabil, a traversat deja pe partea
cealaltă. “Acum ori niciodată, Angus. Acum ori niciodată!”
Profesorul meu
de sport din liceu ar fi fost mândru să vadă cât de repede pot să alerg şi cu
câtă uşurinţă pot evita obstacolele (care constau în maşinile din parcare care
s-au pus în mişcare). Fiind cu căştile în urechi, nu-mi aude gâfâitul de
monstru preistoric şi am timp să-mi fac o strategie de abordare. Merg în
spatele ei, complet lipsit de inspiraţie, până când o văd cum îşi scoate
cheile. “Rahat! RAHAT!!” Ce să fac, ce să spun? Ce? Ce? CE??
O bat pe umăr.
Se-ntoarce, uşor contrariată de curajul gestului meu. Mă priveşte suspicios.
- Aveţi un foc?
Îşi scoate o
cască din ureche.
- Scuze dacă
te-am speriat. Te-am întrebat dacă ai un foc?
- Ce te-a făcut
să crezi că fumez?
- Ăăă… am presupus
doar.
- Ei bine, ai
avut dreptate. Din păcate, nu am bricheta acum la mine. Sorry.
Zâmbeşte şi
încearcă să-şi pună casca la loc.
- Stai un
moment. Pot să… pot să te rog ceva?
- Uite ce e.
Habar n-am cine eşti sau ce vrei, dar eu chiar mă grăbesc.
- Lasă-mă să te
ajut cu pungile atunci!
Îşi ridică
sprâncenele, şi mai suspicioasă ca-nainte.
- Nu cred că
mergem în aceeaşi direcţie. La reved…
- Te-am văzut!
În staţie. Dimineaţa devreme. Fumai. Apoi, din apartamentul meu. Te plimbai pe
stradă şi fumai. Te-am văzut de mai multe ori şi mi s-a părut curios cum te-am
tot întâlnit. Pare a fi total aleatoriu modul cum am dat peste tine în toate
locurile în care am fost, dar eu nu cred asta… voiam doar să te rog să-mi spui
numele tău.
- Ăsta e un mod
de a agăţa fetele pe stradă, mai nou?
- Nu, crede-mă,
e pentru prima dată când am făcut aşa ceva. Pur şi simplu, un instinct m-a adus
aici.
Îşi muta
greutatea de pe un picior pe altul în timp ce cântărea propunerea mea.
- Ce-ar fi să-ţi
las numărul meu de telefon? Ne putem întâlni o dată, într-un loc public, ziua,
unde voi fi sigură că nu ai cum să mă omori sau ceva de genul acesta şi-mi vei
explica atunci care-i toată treaba, ok?
- Serios?
- Mhm…
- Şi sub ce nume
să trec acest număr?
- Rage.
Rage. Rage. O fi
vreo poreclă? De unde vine? Cu ce se ocupă oare? Câţi ani are? 25? 26? Unde să
o invit? Ce-i place să mănânce? Când ar trebui să o sun? Mâine? Aş părea prea
disperat? Ah, Rage… Rage…
Tresar la
soneria telefonului. Transpir involuntar. “Respiră. Respiră”. Nu are cum să fie
ea, deja ar părea că sunt într-un basm pentru copii.
- Hei, Angie!
Surioara mea dragă, n-o să-ţi vină să crezi, dar am reuşit! Am vorbit cu…
- Regret că
trebuie să-ţi stric buna-dispoziţie, dar avem nevoie de tine.
- Care “noi”? Ce
s-a întâmplat?
- Trebuie să vii
aici, cât mai repede. Jared ne va duce cu maşina.
- Ce e cu vocea
ta? Vorbeşti de parcă a murit cineva...
- Mama.
- Ce?
- A făcut un
infarct.
- …
- Angus?
- …
- Angus! Trebuie
să vii aici, ok? Să plecăm împreună spre casă. O să fie toată familia acolo. Am
sunat pe toată lumea… înmormântarea va fi peste trei zile, dar trebuie să
mergem să… să pregătim totul. Înţelegi?
- …
- Angus, pentru
numele lui Dumnezeu, nu mă tragi în piept şi de data asta! Ascultă-mă cu
atenţie. În momentul acesta îţi mişti curul într-un taxi şi vii imediat aici!
Trebuie să facem asta împreună, pentru mama. Am nevoie de tine, Angus! Mă auzi?
- Te aud, Gee.
Te aud… am să vin, doar că am două lucruri de rezolvat înainte. Unu, să anunţ
pe cineva că plec din oraş…
- Şi doi?
- Când a murit
mama?
- Aseară, dar a
murit în somn, iar medicii nu au descoperit decât spre dimineaţă, când vecina a
sunat panicată la ambulanţă fiindcă mama n-a răspuns poştaşului şi nici la
telefon.
- …tu ai simţit nevoia să verşi lacrimi?
- În ce sens?
- Mi se pare că
sunt mult prea distant… a fost mama noastră… tu mi-ai dat vestea că ea a murit
şi nu simt… nu simt ceva care să mă apese…
- Poate mai
trebuie să treacă puţin timp…
- Lasă-mă să
ghicesc… ai învăţat de la cei mai buni să spui asta, nu-i aşa?
- Angus, te
aştept diseară. Să nu mă laşi singură…
Mă las să cad pe
canapea şi-mi îngrop faţa-n palme. Respir. “La ce bun?” Nu pot să plâng, nu
vărs nicio lacrimă, nu simt nicio durere cum îmi sfâşie pieptul. Nu am apucat
să mă împac cu mama, am crezut că am timp… m-am rupt de ea în momentul în care
am ieşit pe uşă, a fost ceva categoric, definitiv. De ce nu mă doare? A fost
mama noastră… dar nu am mai vorbit cu ea de cinci ani… dacă-i simţeai vreodată
lipsa, aş fi sunat-o, nu? “La ce bun?” La ce bun, Angie? Totul se-nvârte cu
mine, plutesc… sunt suspendat. Şi atunci… se întâmplă. Îmi aduc aminte de
întreaga mea copilărie, îmi aduc aminte de mama, de Angie, de tata înainte să
plece, îmi aduc aminte cum eram o familie, cum mama îi pregătea cafeaua şi îl
săruta pe frunte atunci când îi punea pălăria, îmi aduc aminte cum el ne ţinea
de mână pe amândoi în timp ce ne plimbam prin muzeul de istorie naturală şi ne
detalia fiecare exponat cu o pasiune de arheolog, îmi aduc aminte cum ne împăca
pe mine şi pe Angie atunci când nici unul dintre noi nu voia să cedeze. Apoi,
el a început să dispară încet, mama nu l-a putut înlocui şi a devenit din ce în
ce mai tristă, s-a îndepărtat de noi, lăsându-ne fără nicio explicaţie agăţaţi
de imaginaţia noastră şi de speranţa că nimic nu s-a schimbat. Am căutat
răspunsuri, dar nu am primit decât tăcere. Dintr-o dată, din tăcerea ce ne
înconjura, a ieşit o valiză cu mâna încleştată pe mâner şi un palton încheiat
în grabă; a ieşit fără să privească înapoi. Nu am plâns. Mama s-a încuiat la ea
în camera fără să scoată un cuvânt, doar Angie a urlat până când nu a mai avut
aer în plămâni. Abia când am văzut pălăria uitată intenţionat pe patul care de
acum va rămâne gol, mi-am dat seama că nimic nu va mai fi ca înainte… atunci am
învăţat să număr “unu, doi” când simt că mă sufoc şi nu pot controla situaţia.
Unu – starea de calm înaintea furtunii, doi – nimic nu mai poate readuce starea
iniţială. Când am împlinit 18 ani şi am decis că nu mai pot trăi în acea tăcere
care se înnodase adânc în mine, mi-am împachetat rapid câteva haine într-un
rucsac, i-am lăsat un bilet lui Angie cu datele unde mă va putea găsi şi cu
mentţiunea că nu sunt supărat pe ea şi am deschis uşa pe care cu câţiva ani în
urmă tatăl meu a deschis-o. Mama era deja acolo, mă aştepta. Nu a fost nevoie
să spună nimic, ştiam cu cine semăn. Nici măcar nu mi-am luat rămas bun…
Gândul la Rage mă readuce în simţiri. Trebuie
să o anunţ că o să plec; nu vreau să o pierd cu aceeaşi atitudine dezinteresată
pe care am afişat-o ca pe o mască împotriva timpului ce lucra în defavoarea
mea.
- Alo? Rage?
- Cine e?
- Sper că nu te
deranjez la ora asta… ştiu că par disperat, dar a intervenit ceva, o problemă în
familie şi voi lipsi câteva zile din oraş. Am vrut să te sun să-ţi spun că
te-aş fi invitat mâine să ieşim, dar trebuie să amân puţin invitaţia.
- Ştii ce,
străinule…? Mi se pare fascinant cum te agiţi pentru atâtea lucruri mărunte…
- Defecte care
mă bântuie.
- E-n regulă,
aştept telefonul tău atunci.
- Rage?
- Da.
- Pot să te văd
câteva minute înainte să plec? Ştiu că îţi cer prea mult, dar…
- Dar nu poţi
rezista fără mine mai mult de trei ore, nu-i aşa. Un moment, să mă gândesc…
- Ştiu că e
absurd, doar că…
- Ai noroc,
agenda mea e liberă în seara asta. Ne întâlnim la locul nostru?
- Adică?
- Unde m-ai
întrebat dacă am un foc, prostuţule.
Era trecut de
ora nouă seara… Rage şi cu mine ne plimbam de ceva vreme, ea cu jacheta mea pe
umeri şi fumând, eu privind-o ca pe o minune. M-a întrebat ce fel de tablouri
pictez. I-am explicat că urmez principiul lui Wilde, şi anume: “Pentru artist, exprimarea este singurul mod
în care poate concepe viaţa. Pentru el, ceea ce tace este mort.” Tăcerea
pânzei mă doare mai tare decât tăcerea lumii faţă de mine. Am nevoie de artă ca
o mărturisire a unui crez, o confesiune a culorii. Nuanţe încărcate de
biografism, tuşe duse până la extrem, tratate cu prea multă emfază, deprimarea
ansamblului, fiinţe himerice inspirate din coşmarurile mele. A părut o eternitate timpul în care am vorbit despre
mine. Mă asculta cu atenţie, surprinsă de sensibilitatea mea care nu reiese
atât de uşor din aparenţa pe care mi-a proiectat-o cu grijă. Discuţia cu ea
mi-a alungat teama de moarte care m-a cuprins atunci când Angie m-a sunat. Nu
simt nevoia să împărtăşesc mai departe vestea morţii ei… ce e în neregulă cu
mine? De ce îmi pasă atât de puţin?
- Pe tine ce te
pasionează?
- Arta în
general. Îmi place să cred că mă pricep la fotografie, dar nu cred să am vreun
talent… îmi place să fac portrete alb-negru.
- Tu eşti o
opera de artă în sine.
Rage s-a oprit.
S-a întors către mine.
- Dacă acum e
momentul în care începi să arunci cu arsenalul tău de “mare cuceritor” ca să mă
săruţi, să ştii că nu merge aşa. Cel puţin, nu cu mine.
- Rage, eu… eu
nu…
- Fără
complimente pompoase, ok?
- Eu nu am făcut
decât să spun adevărul.
- Bine, dar data
viitoare încearcă să-l faci mai simplist.
- Asta înseamnă
că…
- Da,
gură-cască. Vreau să ne mai vedem, să aflu mai multe despre tine. Îmi eşti
simpatic. Plus, mi-ai atras atenţia într-un mod cu totul inedit.
A suflat ultimul
fum şi a aruncat ţigara. Ne-am oprit sub un felinar, cu o lumină amplificând
trăsăturile fiecăruia, de parcă am fi doi actori scoşi dintr-un cadru de
Scorsese.
- Data viitoare
ar trebui să mă laşi să te fotografiez.
Mi-a luat chipul
în palmă şi a început să-l mişte în profil, semi-profil şi alte unghiuri. Mâna
ei era caldă, dar eu tremuram de emoţie.
- Ai potenţial.
O să numesc seria: “artistul din umbră”. Ce zici?
M-a sărutat.
Buzele ei aveau delicateţea unei pene, corpul ei era moale şi părea a fi un val
atunci când îi atingeam spatele, umerii sau gâtul. Mirosea a mentă.
- Te las acum,
străinule. Sună-mă când te-ntorci.
Pentru prima
dată, am simţit că fac parte din tablou, culorile nu se mai scurg. Ea a fost
scânteia care a provocat renaşterea. În momentul acela m-am simţit viu.
Eliberat. Cu toate că am fost retezat şi lăsat să putrezesc, acum e momentul
meu să încep să trăiesc pentru mine, să-mi cresc propriile rădăcini.
 |
| Foto: Parcul
Nicolae Romanescu, Craiova, 2018 © |
Comentarii
Trimiteți un comentariu