Artistul din umbră (4)

Capitolul IV: (În)Depărtarea 

M-am izolat total în ultimele zile… nu am mai comunicat cu nimeni, nu am mai văzut pe nimeni, doar pentru a mă cufunda în tabloul pe care-l creez momentan. “Suflete tari, suflete moarte” îl voi numi. Culoarea e moale, transfigurată. Trasez dungi negre. Chin, luptă, vrajă. E ca o pădure întunecată cu o multitudine de capcane la tot pasul, aşteptând să-şi devoreze prada. Înaintez prin tablou călăuzit de lumina lunii şi proiectez undeva, în fundal, impresia că există o căsuţă. Poate e cea din “Kafka pe malul mării”… poate e acea iertare a păcatelor, purificarea supremă. Continui să trasez linii.
Brusc, o foame teribilă mă izbeşte-n pântece. Au trecut două zile (şi nopţi) de când nu am mai gustat nimic în afară de cafea şi vin roşu. Las pensula din mână şi mă îndepărtez câţiva paşi. O durere ameţitoare de cap îmi străfulgeră tâmplele. “Trebuie să mănânc şi să fac o pauză. Mi-am supus corpul la prea mult chin…”

Iau ce-mi cade prima dată în mână, fără să mă gândesc că am sau nu am poftă de acel lucru. Durerea de cap e sâcâitoare şi mă epuizează. Umblu năuc printre rafturile supermaketului, grăbindu-mă să ajung înapoi acasă. Automat, aşez produsele pe banda rulantă, înghesuit de aglomeraţia de la casele de marcat. “Rahat! E ora când oamenii ies de la serviciu şi-şi fac cumpărăturile.” Sunt total absent, nu mă preocupă ordinea socială sau normele impuse.
Casc apatic, scrutând ambianţa. Trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti… se poate îndeplini, îmi spun.
Ea, la o coadă cu două case înaintea mea, aşteptându-şi rândul. Căştile pe urechi, bate un ritm cu unghiile pe bara de metal de lângă ea. Sunetul vibrează până la mine. Timid, îmbrac cu toată palma bara de metal pentru a lăsa muzica ei să pătrundă înăuntrul meu. Nu vreau ca momentul acesta să dispară-n neant.
- Bună ziua! Pungă doriţi?
Privirea casieriţei sugera o bănuială că eu sunt un fel de ciudat, dar adevărul e că eu sunt doar…
- Ăăă… sigur.
Fug cu plasele după ea, afară din magazin. Are un avans considerabil, a traversat deja pe partea cealaltă. “Acum ori niciodată, Angus. Acum ori niciodată!”
Profesorul meu de sport din liceu ar fi fost mândru să vadă cât de repede pot să alerg şi cu câtă uşurinţă pot evita obstacolele (care constau în maşinile din parcare care s-au pus în mişcare). Fiind cu căştile în urechi, nu-mi aude gâfâitul de monstru preistoric şi am timp să-mi fac o strategie de abordare. Merg în spatele ei, complet lipsit de inspiraţie, până când o văd cum îşi scoate cheile. “Rahat! RAHAT!!” Ce să fac, ce să spun? Ce? Ce? CE??
O bat pe umăr. Se-ntoarce, uşor contrariată de curajul gestului meu. Mă priveşte suspicios.
- Aveţi un foc?
Îşi scoate o cască din ureche.
- Scuze dacă te-am speriat. Te-am întrebat dacă ai un foc?
- Ce te-a făcut să crezi că fumez?
- Ăăă… am presupus doar.
- Ei bine, ai avut dreptate. Din păcate, nu am bricheta acum la mine. Sorry.
Zâmbeşte şi încearcă să-şi pună casca la loc.
- Stai un moment. Pot să… pot să te rog ceva?
- Uite ce e. Habar n-am cine eşti sau ce vrei, dar eu chiar mă grăbesc.
- Lasă-mă să te ajut cu pungile atunci!
Îşi ridică sprâncenele, şi mai suspicioasă ca-nainte.
- Nu cred că mergem în aceeaşi direcţie. La reved…
- Te-am văzut! În staţie. Dimineaţa devreme. Fumai. Apoi, din apartamentul meu. Te plimbai pe stradă şi fumai. Te-am văzut de mai multe ori şi mi s-a părut curios cum te-am tot întâlnit. Pare a fi total aleatoriu modul cum am dat peste tine în toate locurile în care am fost, dar eu nu cred asta… voiam doar să te rog să-mi spui numele tău.
- Ăsta e un mod de a agăţa fetele pe stradă, mai nou?
- Nu, crede-mă, e pentru prima dată când am făcut aşa ceva. Pur şi simplu, un instinct m-a adus aici.
Îşi muta greutatea de pe un picior pe altul în timp ce cântărea propunerea mea.
- Ce-ar fi să-ţi las numărul meu de telefon? Ne putem întâlni o dată, într-un loc public, ziua, unde voi fi sigură că nu ai cum să mă omori sau ceva de genul acesta şi-mi vei explica atunci care-i toată treaba, ok?
- Serios?
- Mhm…
- Şi sub ce nume să trec acest număr?
- Rage.

Rage. Rage. O fi vreo poreclă? De unde vine? Cu ce se ocupă oare? Câţi ani are? 25? 26? Unde să o invit? Ce-i place să mănânce? Când ar trebui să o sun? Mâine? Aş părea prea disperat? Ah, Rage… Rage…
Tresar la soneria telefonului. Transpir involuntar. “Respiră. Respiră”. Nu are cum să fie ea, deja ar părea că sunt într-un basm pentru copii.
- Hei, Angie! Surioara mea dragă, n-o să-ţi vină să crezi, dar am reuşit! Am vorbit cu…
- Regret că trebuie să-ţi stric buna-dispoziţie, dar avem nevoie de tine.
- Care “noi”? Ce s-a întâmplat?
- Trebuie să vii aici, cât mai repede. Jared ne va duce cu maşina.
- Ce e cu vocea ta? Vorbeşti de parcă a murit cineva...
- Mama.
- Ce?
- A făcut un infarct.
- …
- Angus?
- …
- Angus! Trebuie să vii aici, ok? Să plecăm împreună spre casă. O să fie toată familia acolo. Am sunat pe toată lumea… înmormântarea va fi peste trei zile, dar trebuie să mergem să… să pregătim totul. Înţelegi?
- …
- Angus, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă tragi în piept şi de data asta! Ascultă-mă cu atenţie. În momentul acesta îţi mişti curul într-un taxi şi vii imediat aici! Trebuie să facem asta împreună, pentru mama. Am nevoie de tine, Angus! Mă auzi?
- Te aud, Gee. Te aud… am să vin, doar că am două lucruri de rezolvat înainte. Unu, să anunţ pe cineva că plec din oraş…
- Şi doi?
- Când a murit mama?
- Aseară, dar a murit în somn, iar medicii nu au descoperit decât spre dimineaţă, când vecina a sunat panicată la ambulanţă fiindcă mama n-a răspuns poştaşului şi nici la telefon.
-  …tu ai simţit nevoia să verşi lacrimi?
- În ce sens?
- Mi se pare că sunt mult prea distant… a fost mama noastră… tu mi-ai dat vestea că ea a murit şi nu simt… nu simt ceva care să mă apese…
- Poate mai trebuie să treacă puţin timp…
- Lasă-mă să ghicesc… ai învăţat de la cei mai buni să spui asta, nu-i aşa?
- Angus, te aştept diseară. Să nu mă laşi singură…

Mă las să cad pe canapea şi-mi îngrop faţa-n palme. Respir. “La ce bun?” Nu pot să plâng, nu vărs nicio lacrimă, nu simt nicio durere cum îmi sfâşie pieptul. Nu am apucat să mă împac cu mama, am crezut că am timp… m-am rupt de ea în momentul în care am ieşit pe uşă, a fost ceva categoric, definitiv. De ce nu mă doare? A fost mama noastră… dar nu am mai vorbit cu ea de cinci ani… dacă-i simţeai vreodată lipsa, aş fi sunat-o, nu? “La ce bun?” La ce bun, Angie? Totul se-nvârte cu mine, plutesc… sunt suspendat. Şi atunci… se întâmplă. Îmi aduc aminte de întreaga mea copilărie, îmi aduc aminte de mama, de Angie, de tata înainte să plece, îmi aduc aminte cum eram o familie, cum mama îi pregătea cafeaua şi îl săruta pe frunte atunci când îi punea pălăria, îmi aduc aminte cum el ne ţinea de mână pe amândoi în timp ce ne plimbam prin muzeul de istorie naturală şi ne detalia fiecare exponat cu o pasiune de arheolog, îmi aduc aminte cum ne împăca pe mine şi pe Angie atunci când nici unul dintre noi nu voia să cedeze. Apoi, el a început să dispară încet, mama nu l-a putut înlocui şi a devenit din ce în ce mai tristă, s-a îndepărtat de noi, lăsându-ne fără nicio explicaţie agăţaţi de imaginaţia noastră şi de speranţa că nimic nu s-a schimbat. Am căutat răspunsuri, dar nu am primit decât tăcere. Dintr-o dată, din tăcerea ce ne înconjura, a ieşit o valiză cu mâna încleştată pe mâner şi un palton încheiat în grabă; a ieşit fără să privească înapoi. Nu am plâns. Mama s-a încuiat la ea în camera fără să scoată un cuvânt, doar Angie a urlat până când nu a mai avut aer în plămâni. Abia când am văzut pălăria uitată intenţionat pe patul care de acum va rămâne gol, mi-am dat seama că nimic nu va mai fi ca înainte… atunci am învăţat să număr “unu, doi” când simt că mă sufoc şi nu pot controla situaţia. Unu – starea de calm înaintea furtunii, doi – nimic nu mai poate readuce starea iniţială. Când am împlinit 18 ani şi am decis că nu mai pot trăi în acea tăcere care se înnodase adânc în mine, mi-am împachetat rapid câteva haine într-un rucsac, i-am lăsat un bilet lui Angie cu datele unde mă va putea găsi şi cu mentţiunea că nu sunt supărat pe ea şi am deschis uşa pe care cu câţiva ani în urmă tatăl meu a deschis-o. Mama era deja acolo, mă aştepta. Nu a fost nevoie să spună nimic, ştiam cu cine semăn. Nici măcar nu mi-am luat rămas bun…

 Gândul la Rage mă readuce în simţiri. Trebuie să o anunţ că o să plec; nu vreau să o pierd cu aceeaşi atitudine dezinteresată pe care am afişat-o ca pe o mască împotriva timpului ce lucra în defavoarea mea.
- Alo? Rage?
- Cine e?
- Sper că nu te deranjez la ora asta… ştiu că par disperat, dar a intervenit ceva, o problemă în familie şi voi lipsi câteva zile din oraş. Am vrut să te sun să-ţi spun că te-aş fi invitat mâine să ieşim, dar trebuie să amân puţin invitaţia.
- Ştii ce, străinule…? Mi se pare fascinant cum te agiţi pentru atâtea lucruri mărunte…
- Defecte care mă bântuie.
- E-n regulă, aştept telefonul tău atunci.
- Rage?
- Da.
- Pot să te văd câteva minute înainte să plec? Ştiu că îţi cer prea mult, dar…
- Dar nu poţi rezista fără mine mai mult de trei ore, nu-i aşa. Un moment, să mă gândesc…
- Ştiu că e absurd, doar că…
- Ai noroc, agenda mea e liberă în seara asta. Ne întâlnim la locul nostru?
- Adică?
- Unde m-ai întrebat dacă am un foc, prostuţule.

Era trecut de ora nouă seara… Rage şi cu mine ne plimbam de ceva vreme, ea cu jacheta mea pe umeri şi fumând, eu privind-o ca pe o minune. M-a întrebat ce fel de tablouri pictez. I-am explicat că urmez principiul lui Wilde, şi anume: “Pentru artist, exprimarea este singurul mod în care poate concepe viaţa. Pentru el, ceea ce tace este mort.” Tăcerea pânzei mă doare mai tare decât tăcerea lumii faţă de mine. Am nevoie de artă ca o mărturisire a unui crez, o confesiune a culorii. Nuanţe încărcate de biografism, tuşe duse până la extrem, tratate cu prea multă emfază, deprimarea ansamblului, fiinţe himerice inspirate din coşmarurile mele.  A părut o eternitate timpul în care am vorbit despre mine. Mă asculta cu atenţie, surprinsă de sensibilitatea mea care nu reiese atât de uşor din aparenţa pe care mi-a proiectat-o cu grijă. Discuţia cu ea mi-a alungat teama de moarte care m-a cuprins atunci când Angie m-a sunat. Nu simt nevoia să împărtăşesc mai departe vestea morţii ei… ce e în neregulă cu mine? De ce îmi pasă atât de puţin?
- Pe tine ce te pasionează?
- Arta în general. Îmi place să cred că mă pricep la fotografie, dar nu cred să am vreun talent… îmi place să fac portrete alb-negru.
- Tu eşti o opera de artă în sine.
Rage s-a oprit. S-a întors către mine.
- Dacă acum e momentul în care începi să arunci cu arsenalul tău de “mare cuceritor” ca să mă săruţi, să ştii că nu merge aşa. Cel puţin, nu cu mine.
- Rage, eu… eu nu…
- Fără complimente pompoase, ok?
- Eu nu am făcut decât să spun adevărul.
- Bine, dar data viitoare încearcă să-l faci mai simplist.
- Asta înseamnă că…
- Da, gură-cască. Vreau să ne mai vedem, să aflu mai multe despre tine. Îmi eşti simpatic. Plus, mi-ai atras atenţia într-un mod cu totul inedit.
A suflat ultimul fum şi a aruncat ţigara. Ne-am oprit sub un felinar, cu o lumină amplificând trăsăturile fiecăruia, de parcă am fi doi actori scoşi dintr-un cadru de Scorsese.
- Data viitoare ar trebui să mă laşi să te fotografiez.
Mi-a luat chipul în palmă şi a început să-l mişte în profil, semi-profil şi alte unghiuri. Mâna ei era caldă, dar eu tremuram de emoţie.
- Ai potenţial. O să numesc seria: “artistul din umbră”. Ce zici?
M-a sărutat. Buzele ei aveau delicateţea unei pene, corpul ei era moale şi părea a fi un val atunci când îi atingeam spatele, umerii sau gâtul. Mirosea a mentă.
- Te las acum, străinule. Sună-mă când te-ntorci.

Pentru prima dată, am simţit că fac parte din tablou, culorile nu se mai scurg. Ea a fost scânteia care a provocat renaşterea. În momentul acela m-am simţit viu. Eliberat. Cu toate că am fost retezat şi lăsat să putrezesc, acum e momentul meu să încep să trăiesc pentru mine, să-mi cresc propriile rădăcini.


Foto: Parcul Nicolae Romanescu, Craiova, 2018 ©



(Vezi: capitolele 1, 2 şi 3)


Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere

Te caut şi nu mă găsesc.