Reducere la tăcere

Întunericul devine lumină

străbate visele abandonate

ale celui mai cicatrizat suflet

fiindcă ştie că acolo se ascunde…

! Liniştea !

Numai cel care a tăcut

şi a încetat să mai caute alinarea

între azi şi ieri,

(secretul stă în prezent)

viaţă şi moarte,

(moartea e un capitol al vieţii, nu e sfârşitul)

gol şi tot,

(ce minimalist e acest vers…)

arhitectura naturii şi ruinele urbane,

(o decadenţă a bunului gust ne cuprinde, ne ucidem valorile)

între el şi ceilalţi

(ne sufocăm în propria demenţă)

Numai el ştie cum trebuie să accepţi

liniştea – ea există, dar se lasă căutată;

pentru a  o adopta

între stern şi celelalte organe

sub formă de pasament

Numai el ştie că trebuie să te joci pe tine

dacă vrei să te împrieteneşti cu ea;

dacă nu eşti atent, te poate răni.

Liniştea îl ucide pe cel care nu o caută

şi linişteşte nopţile celui care îşi deschide braţele,

aşteptând pogorârea ei,

în timp ce cu lacrimile suferinţei se botează:

“Ce frumoasă eşti, Lună… ce frumoase-ţi sunt fiicele… Bună seara, linişte…”