Realitatea unei poveşti...

Poveştile copilăriei încep întotdeauna cu: “A fost odată ca niciodată…”, după care personajele intră-n acţiune şi se bat cu zmei, cu balauri, căpcăuni pentru a salva un regat, o prinţesă ori chiar pe ei însâşi. Dar cum se numesc acele întâmplări rostite sub stelele de vară de bunicul tău, pe tărâmul unde şi tu, şi el aţi copilărit? Am să vă dau un indiciu… este o POVESTE DE VIAŢĂ!
În primul rând, nu am decât cuvinte de laudă pentru tataie al meu, care s-a zbătut să înfrunte în basmul lui tipicele impedimente ale existenţei umane, în special cea din mediul rural: sărăcia, lipsa educaţiei, inexistenţa unei relaţii apropiate între copil şi părinţi…
Ceea ce a reuşit el, cu greu se obţine… s-a ridicat precum Jean Valjean (de nenumărate ori, fără să-şi piardă speranţa), şi-a creat identitatea de Făt-Frumos şi a pornit pe drumul său către glorie finală şi anume, o familie fericită care-l îmbrăţişează la fiecare revedere, dar, cu precădere, materializarea cuvântului “familie” îi aduce fericirea pe chip.
Zilele trecute, când am mai copilărit un pic “la ţară”, am avut ocazia să-l cunosc îndeaproape deoarece şi-a deschis sufletul pentru mine, nepoata cea mai mare, şi mi-a expus cele mai frumoase imagini dintr-un basm al realităţii: viaţa lui.

A insistat pe lângă părinţii lui să-l trimită la şcoală, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-şi continue studiile, chiar dacă ai lui nu aveau posibilitatea de a-i oferi un sprijin material. Pornind desculţ, fără mâncare şi un singur caiet, aşa s-au scurs primele clase ale învăţământului primar pentru bunicul meu. S-a luptat cu frigul ,a îndurat degerături numai pentru a ajunge la ore. Primul său balaur a fost lipsa unei stări stabile din punct de vedere bănesc, dar, cu toate acestea, nu a renunţat!

După ce a fost obligat să-şi dedice câţiva ani din tinereţe pentru a sluji pentru apărarea naţională, dorinţa lui de cunoaştere l-a împins până-n punctul în care, întors din serviciul militar, s-a înscris la cursurile liceale la seral. Această luptă continuă cu sistemul care nu-i prea ajuta şi pe cei lipsiţi de bani l-a determinat pe bunicul meu să înveţe să-şi câştige pâinea zilnică prin muncă cinstită şi prin propriile cunoştinţe. Pasionat de tâmplărie, s-a angajat la o fabrică de mobilă şi a devenit cel mai sârguincios ucenic din câţi au trecut pe-acolo. Muncea ziua, iar seara învăţa şi-şi făcea temele fiindcă asta îl caracterizează: tăria de caracter. Ar fi avut atâtea motive să renunţe, însă vă pot asigura că fiecare dintre obstacolele apărute pe parcurs l-au împins să-şi dorească şi mai mult evadarea din  sărăcie şi viaţă simplă de la ţară.

 Intrarea la facultate a ţinut mai mult de noroc, secţia aleasă la întâmplare (sau, mai bine să zic, sorţii l-au ales pe el să dea examen acolo) în cadrul Politehnicii l-au adus, în ziua de azi, după ani dedicaţi studiului ingineriei în stadiul de fost profesor universitar în aceiaşi secţie care l-a “forţat” să rămână-n Bucureşti.
Povestea lui merită tipărită în paginile unui roman, este prea mult de scris… cine ştie, poate o voi face eu cândva…

La fiecare amintire, lacrimile îi umpleau ochii bietului meu bunic atins de boala fără leac… îmbătrânirea. Plângea pentru colegii săi care, din păcate, l-au părăsit din basmul propriu şi aproape l-au dezgolit în faţa ultimei confruntări… sfârşitul. Ce se ascunde după încheierea unei poveşti? Altă poveste? Un alt început? Sper ca al meu tataie să nu se mai lupte cu zmeii şi-n următoarea lui fază de existenţă fiindcă a pătimit destul aici şi acum… sau, poate aşa este mai bine… caracterele puternice nu mor niciodată, ci o iau de la capăt de câte ori este nevoie.

Credit: Tumblr

Povestea lui a dat naştere, implicit şi la a mea deoarece, datorită lui şi voinţei incredibile de care a dat dovadă, tatăl meu a făcut studiile în capitală, iar eu îi urmez cu paşi siguri (nu şi-n privinţa facultăţii, nu mă pasionează ingineria la fel de mult) spre un viitor… nu dau adjectivele acum, aştept să mi se întâmple.

O poveste naşte o altă poveste, copilul sărac devine profesorul erudit care învaţă alţi copii ce înseamnă bătălia cu greutăţile vieţii. Astăzi, profesorul a devenit bunicul care-şi detaliză povestea, în speranţa că cineva îl va auzi şi va avea curajul să ia viaţa de la zero ori de câte ori este nevoie.

Eu te-am auzit, tataie, şi-ţi spun povestea mai departe… poate vei inspira oameni să se încreadă în destin şi în şansă lor, aşa cum ai făcut-o şi tu. Îţi mulţumesc!

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere

Te caut şi nu mă găsesc.