Jurnal de lectură (IV)

Octavian Paler: “Viaţa pe un peron” 

“Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important decât însuşi destinul său” – Wilhelm von Humboldt

Astfel începe extraordinara carte a lui Octavian Paler, într-un mod năucitor care te obligă să te întrebi: “Oare eu cum am făcut?”, iar pentru a afla răspunsul, trebuie să dai la o parte cobrele, câinii şi singurătatea dintre paginile următoare, să realizezi o introspecţie amplă a sinelui în paralel cu evoluţia personajului masculin.

Anul apariţiei este unul extrem de esenţial din punctul meu de vedere (1981) deoarece, dintre anumite povestiri şi/sau fragmente din cele două personaje existente, reiese lupta autorului cu regimul comunist. Spre exemplu, trecutul Eleonorei:

• Ø        Fuga din oraşul asaltat de acei dresori manipulatori
• Ø   Teama faţă de pedeapsa cu moartea (atât Eleonora, cât şi partenerul ei de discuţii telefonice sunt ameninţaţi prin agresiuni repetitive)
• Ø   Instigarea la violenţă suprimată imediat pentru a putea controla masele (lumea este înnebunită să cerceteze cauza spargerii becurilor de iluminat, apoi îşi doresc să scape de câinii imposibil de controlat prin angajarea de aşa-zişi “dresori”, ca ulterior, să se închidă cu totul pentru a evita confruntarea cu puterea dobândită atât de facil de către aceştia din urmă: “Singura grijă a fiecăruia era să se apere de primijdie. Ce importanţă avea că, punând gratii, fiecare camera se transforma într-o celulă? Oamenii, se pare, nu mai aveau încredere decât în aceste celule.”)

Însă toate acestea sunt o părere, o reflexie… să revenim la “adevărata” poveste. Până la urmă, care este subiectul pe care-l tratează această scriere impresionantă prin amploarea de informaţii?

Se pune problema omului ca “mangustă imperfectă” (mangusta este imună la veninul cobrei, însă omul nu, iar de aceea riscă să fie “muşcat din faţă ori din spate”);

Cititorul este supus unei alte realităţi a minţii, şi anume ce impact are repetiţia asupra conştiinţei:

“Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea.  Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert spre începutul lui! Dar nu se poate.”

Cum percepem un ţipăt de disperare ce stă ascuns în fiecare dintre noi:

Credit: Tumblr

“Ţipătul dizgraţios şi disperat, aproape animalic, al acelei femei sfâşiase brutal tot ce ţesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumuseţe? Gogoşi! Cacealma, domnilor. Nu există decât ţipătul şi tăcerea. (…) Mi-am dat seama că ţipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe mai tare văzând că nimeni nu-i aude. (…) Ca să recapeţi senzaţia că eşti om trebuie să observi că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare.”

Ori cum se poate să descifrăm o “mască de sticlă”:

“… mă persecuta ideea că toţi în jur aveau măşti de sticlă. Eu singur umblam cu chipul meu adevărat şi vulnerabil(…) Devenisem o ciudăţenie, probabil, din moment ce măştile erau normale.”

Toate acestea se află în primele 45 de pagini ale romanului, în caz că mai aveaţi nevoie de motive pentru a începe să citiţi chiar acum.

Cred că totuşi ideea principală se distinge pe acel peron unde “noi nu existăm pentru ei. Nimeni nu există pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. În clipa în care se opreşte, moare. De aceea, toţi trebuie să fie surzi. Piciorul pe accelerator şi privirea fixă pe şoseaua unde gonesc. Atât. Restul… restul nu contează… iar noi, fetiţo, suntem <<restul>>, înţelegi?”. Moartea devine astfel subiectul principal de discuţie al celor doi care aşteaptă să-şi încheie ciclul vieţii printr-o ultimă spovedanie (unde îşi pot înţelege atât păcatele/ greşelile proprii, dar şi pe cele ale partenerului de aşteptare).

Însuşi profesorul dezbate cu sine, dar şi cu fiecare dintre cei care au acceptat să-i judece cazul. Un caz cu cobre, coşmaruri şi pustiul drept martori. Personajul masculin are nevoie de puterea viselor, de capacitatea unei femei aproape imparţiale (în ultima scrisoare adresată lui, Eleonora combină vieţile şi temerile lor pentru a pătrunde mai adânc în interiorul propriu, pentru a-şi elibera sufletul înainte de plecare) pentru a-şi acceptă soartade “mangustă imperfectă care se luptă cu sine însăşi.”

Aşteptarea lui se termină în momentul în care decide să-şi înfrunte fiara: “Plec, domnilor. Doamne, apără-mă de mine însumi.”, momentul vizualizării propriei umbre sub formă de cobră.

Peronul nu este altceva decât un loc unde cei care urmează să fie judecaţi de o forţă superioară trebuie mai întâi să pornească singuri pe drumul patimilor (profesorul s-a născut “gata răstignit”) şi asta doar după ce şi-au încheiat socotelile cu propria persoană.