Mai crezi că ai timp?

De ce sunt cei mai mulţi oameni atât de stresaţi în legătură cu viitorul? Un posibil răspuns ar fi că îi sperie neprevăzutul, ceea ce se ascunde şi aşteaptă să fie descoperit în necunoscutul zilei de mâine… dar, întrebarea mea rămâne… de ce?

Am să o iau practic, aleg calea directă în cele ce urmează. Într-adevăr, oamenii se pierd când vine vorba să discute despre viitor, folosesc clişee precum: “Nu ştiu ce voi face mâine” ori “De ce să ne gândim la ceva ce nici măcar nu s-a întâmplat? Haide să trăim mai întâi ziua de azi.”, iar eu nu pot să-i aprob. Să vă dau motivele:

•    Creierul uman nu percepe  prezentul, ci neuronii procesează informaţia cu câteva zecimi de secundă în urmă faţă de ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru (neuronii au nevoie de timp pentru a distribui toată avalanşa de imagini, mirosuri, zgomote… care se petrec simultan, însă este o întârziere infimă pe care nu o percepem). Cu alte cuvinte, ne minţim atunci când vrem să credem că doar momentul de acum contează.

•   Viitorul se poate modela, spre deosebire de toate greşelile care ne-au marcat şi poate că încă ne mai bântuie. Omul învaţă din greşeli, se ridică când este doborât de artileria vieţii (depresie, anxietate, stres, drame, traume… etc.) şi nu are decât două opţiuni: să se scuture de praf şi să continue să spere (cel mai mare păcat al nostru; speranţa ne creează iluzii care se transformă de cele mai multe ori în dezamăgiri) ori să-şi încheie existenţa. Aici, puterea de decizie a fiecăruia îşi pune amprenta.

•    Ce este mai complex decât imaginea dimineţii care răzbate prin geamurile unei case, iar cel care este mângâiat de razele de soare poate să-şi preia frâiele propriului destin?!

Ce încerc să subliniez nu este altceva decât faptul că nu avem nimic, dar totuşi avem o lume care se predă în faţa sinapselor noastre pentru a fi cercetată, înfrumuseţată, dar cele mai multe ori, ea trebuie pur şi simplu… admirată. Noi suntem nimicul care observă zilnic curenţii de informaţie care se izbesc de noi (in)voluntar (conversaţii, ore de curs, telefoane… etc.). nimicul dinăuntrul nostru îşi doreşte să simtă prezentul, dar se gândeşte numai la viitor. Cum să-mi fie bine la serviciu, cum să am grijă de copii, cum să cunosc pe cineva… etc. Întrebările care ne înlănţuiesc de această barieră ne împiedică să trăim cu adevărat. Ce ar fi dacă am sparge zidurile prejudecăţilor cu ajutorul glasurilor noastre şi ne-am alia împotriva unui inamic de neînvins. Haideţi să strigăm în faţa unui Dumnezeu cum că:

Nu avem timp…

NU AVEM TIMP !

NU. AVEM. TIMP.

Nu vă simţiţi eliberaţi? Fiinţa umană nu posedă nimic, nici măcar timpul.

NU AVEM TIMP! Nu există decât ziua de ieri, tot ce realizăm acum se presupune că ne va ajuta în faţa morţii să nu avem niciun regret agăţat de sufletul nostru, nu-i aşa?

Îmi doresc ca toţi oamenii să trăiască fiindcă nu au timp să facă altceva;

Atingem firele de iarbă, le lăsăm să ne gâdile în talpă fiindcă Nu Avem Timp. Ne pierdem printre hohote de râs cu prietenii, copii, nepoţii fiindcă Nu Avem Timp.

Uităm de zgomotul cotidian printre paginile unei cărţi sau îl alungăm total atunci când ne afundăm în note muzicale deoarece Nu Avem Timp.

Alegem viitorul după ceea ce ne place să facem acum fiindcă Nu Avem Timp.

Nu avem timp să credem în capacitatea noastră de a dărâma şi construi munţi deoarece aşa ni s-a spus. Nu avem timpul necesar să fim noi înşine deoarece… nu deţinem acest timp, ci el pe noi.

Suntem aproape paraleli cu el, dar totuşi îl lăsăm ne traseze traiectoria.

Ce s-ar întâmpla dacă aş renunţa să spun că nu mă încadrez în timp şi aş începe să am fiecare secundă. Minut. Oră. Zi. doar pentru MINE?!

Am decis să mă împac cu ideea de imponderabilitate a mea prin lumea care se înşiră să preaslăvească un zeu-reper de măsurare şi să colind realitatea precum un vagabond. Ce am de pierdut? Timpul?... în niciun caz, pe el l-am izolat de mult, undeva, în spate. L-am lăsat să mă urmărească el pe mine, nu invers. Sunt liberă să mă confrunt cu orice forţă guvernează existenţa noastră aici şi acum.

Dar tu? Ai timp?

P.S.: ascultaţi melodia lui John Lennon, “Imagine” sau chiar “Let it be”.  The Beatles suprinde perfect starea despre care vorbesc.