Pildă

Lumina-mi se prăvale

Orbesc în disperare

Palpit nesperat după o gură de aer

Mă scufund într-o melancolie neîncăpătoare,

sughiţuri se revarsă, alunec

mă agăţ de bunici şi a mea copilărie

mă (de)plâng în cenuşă şi-n praf

am uitat de mine şi ce-am fost

tot s-a dus, tot a dispărut!

Mă scutur depresiv înspre ai mei părinţi

caut sânul mamei, caut mâna tatei

îi smulg privirea-ngrijorată de pe chipul ei

ca să zgârii conştiincios degetele făgăduinţei

Urlu după dragostea lor,

simt cum mă pierd prin fiecare por…

Mă decojesc din interior când sunt în dreptul meu

goliciunea păcatului originar se oglindeşte-n carne

în oase, praful secular se strânge şi se-ngroaşă

sufletu-mi devine tegument de la natură

la fiecare răsărit, se-ntunecă

Se curăţă de mine

Şi se-alungă printre câteva clipe de nemurire

cercetează absent colţuri de infinit

ale unui om prea trist

însingurat de gânduri, molatec prin gesturi

alunecă-n cruciada existenţei

spre a-L găsi pe Dumnezeu

şi a-i cere un simpu sfat, ca de la om la nefiinţă:

“Cum aleg drumul? Cum e cu putinţă?!”

Iar Dumnezeu atunci va tuna şi va zice:

“Alege drumul tău, copile!”

Lumina-mi se prăvale

Vă orbesc în disperare

am ales după Dumnezeu, un drum al meu

Am crezut în şansa unei păsări de a cădea din cer

şi-am învăţat să zbor…