Jurnal de lectură (I)

Gillian Flynn: “Fata dispărută”

Personajul Amy este, într-adevăr, unul care are ca trăsătură dominantă de caracter manipularea, însă nu se încadrează perfect în orice tipar. Nebunia ei obsesivă ajunge până în pragul în care-şi înscenează propria dispariţie numai pentru a-şi pedepsi soţul incapabil să o iubească dincolo de orice fel de mască, stereotip, situaţie materială/socială (toate acestea fiind din perspectiva ei).

Nu am să dezbat cartea fiindcă puteţi citi nenumărate critici pe internet; eu îmi doresc să ating latura scriituri şi a felului prin care acţiunea ajunge în subconştientul cititorului. Ceea ce citiţi este strict părerea mea, felul în care am perceput cartea şi mesajul ei, mai mult sau mai puţin ascuns.

Trebuie să admir felul atât de complicat şi atât de bine analizat în care scriitoarea a răsucit personajele, devenind astfel ea însăşi un păpuşar instruit (asociere cu marionetele primate cadou de către Nick) şi extrem de intuitiv. A controlat acţiunea încă de la început, lăsându-ne să avem despre personaje o primă impresie care se va dovedi a fi incredibil de ireală. Prin acest control până şi noi, cei care stăm în spatele foii, am fost păcăliţi de spectacolul cu marionete care se desfăşura înaintea ochilor noştri. Recunosc, l-am batjocorit pe Nick în mintea mea dornică de a încadra personajele într-un model, făcându-l pe el antagonistul, ca apoi să-mi regret afecţiunea şi compasiunea pentru “Uimitoarea Amy” şi să-i ridic un piedestal soţului în ultimele capitole. Astfel, Gillian Flynn mi-a demonstrat, prin însăşi povestea acestui roman, să nu mă încred în spusele/gesturile/credinţa/principiile nimănui, fiindcă trecutul are o pondere cu mult mai importantă în viaţa personajelor. Precum admite şi Amy într-unul dintre capitole: 

“Singura şi unica. Există o responsabilitate nedreaptă care apasă asupra ta când eşti copil unic- creşti ştiind că n-ai voie să dezamăgeşti, nici măcar să mori n-ai voie. Nu mai are cine să te înlocuiască; tu eşti chestia. Nevoia de a fi perfectă te duce la disperare; în plus, eşti şi beată de putere. Aşa se croiesc tiranii.”

Premeditarea este subiectul principal care se-nvârte în jurul fiecărei fapte săvârşite de personaje, mai ales de Amy. Aceasta ajunge să răzvrătească până şi doi gemeni unul împotriva celuilalt, să se joace cu minţile “prietenilor” (Hillary, Desi, Noelle) astfel încât îi transformă fie în obsedaţi care vor să-i fure identitatea (când EA, Amy era aceea!) ori în psihopaţi cu o singură dorinţă păstrată toată viaţa (tot EA se încadrează şi aici).

Cred că Amy Dunne face totul din ură pentru perfecţiune, însă cine sunt eu să judec comportamentul unei femei egocentric şi de nestăpânit (chiar dacă Nick încearcă în final, tot Amy găseşte soluţia care să o compromită cel mai puţin, anulând şansa de evadare a soţului sechestrat prin minciuni, ameninţări şi poate? un dram de iubire obsesivă)

Soţii Dunne se potrivesc în pofida evenimentelor, se contopesc în felul lor de a fi, neputând să o ia de la capăt unul fără celălalt.

De asemenea, consider că Gillian, artistă a cuvintelor, a creat aceste tipare sub forma unui cerc; a pornit de la proaspăta căsătorie, unde totul este îmbrăcat în fericire, apoi a transformat soţul într-un tiran, ca apoi să întoarcă acest stigmat şi către soţie, având un cuplu de manipulatori mentali; pe urmă, soţia se căişte, iar soţul vrea s-o ucidă şi să se răzbune. În final, dragostea lor imposibilă învinge şi dă naştere la… vă las să citiţi cartea, în caz că nu aţi avut ocazia până acum.

În încheiere, aş vrea să menţionez şi aceste fraze, unde se descrie societatea oamenilor (de azi) lipsiţi de autenticitate:

“…sufeream de o lehamite densă, opacă. Mi se părea că nu mai era nimic de descoperit. Societatea noastră era  un derivate ruinat complet (deşi cuvântul derivat, când e critic, este el însuşi un derivat). Eram primele fiinţe umane care n-aveam să vedem niciodată nimic pentru prima oară. Ne holbam la minunile lumii cu ochi goi, necopleşiţi(…) Le văzusem literalmente pe toate(…) Nu ştiu dacă în momentul ăsta mai suntem oameni, cei mai mulţi dintre noi, crescuţi cu televizorul şi filmele, acum şi cu internetul…”

Restul fragmentului îl puteţi descoperi citind acest superb roman atât de intrigant! Lectură plăcută!