Speranţa de-apoi
 |
Un nou-născut care visează
şi speră ca măcar o dată să-şi
înalţe aripile spre cer
să culeagă stele, să se gâdile cu
norii, să miroasă alte planete… alte vieţi.
Precum un copil c-o unică dorinţă
de cunoaştere
deschide ochii complet întâia
oară,
iar gura-i devine cerc, “Ce
brutală este existenţa!”
nu-l lasă nici să urce, nici să
coboare
pe scara infinitului universal.
Aşa se pierd visele
aşa nu se mai îmbină alte şi alte
trepte
aşa copilul creşte
aşa copilul nu mai vede…
aşa copilul nu mai este!
Renunţ la cuvinte precum renunţ
la simţuri
Un om mutilat de regalitatea unui
Dumnezeu
raţionat de atenţie, lipsit de-o
dragoste umană
Un nevăzător care nu mai aude
nici muţenia şchiopilor
Un om rătăcit printre zile,
căutând alinarea-n nemuritoarea noapte…
Măcar el visează,
percepe totul…într-un alt fel…
aşa se recuperează visele
aşa se mai clădeşte-ncă o scară
seculară
aşa copilul renaşte,,
aşa copilul crede,
aşa copilul (încă) este!
Renunţ la mine precum renunţ la
scop
Un depresiv sinucigaş
cu raţiunea-n pungă şi cu
sentimentele mânjite
O fiară a libertăţii captive
pururea,
încarcerată în regulile unei bune
conduite
O bestie demonică… ce încă mai
caută evadarea-n simţuri
se pierde în timp ce se
descompune-n orb. mut. surd. olog.
şi-şi taie nemilos straturile
sufletului îmbâcsit cu
o roză din grădina vreunei
Juliete diafane
Pâlpâie lumină naturală,
Renunţă la el şi (re)descoperă…
copilul!
Aşa se reînvie cu-adevărat
inocenţa?!
Comentarii
Trimiteți un comentariu