Jurnal de lectură (II)


Rabih Alameddine: “Femeia de hârtie”


Am în faţa mea o carte-fenomen, un roman al suferinţei cauzate de cuvintele prea adânci, acele cuvinte care sfâşie filă cu filă câte o particulă din infinitul  sufletesc, ca apoi, la sfârşit, să nu mai rămâi decât o… hârtie.
Romanul acestei scriitoare geniale, pe lângă faptul că are un stil aparte, presărat cu umor cinic şi referinţe din cât mai multe opere celebre care umplu paginile precum o enciclopedie, a devenit un manifest al generaţiei mutilate de războaie. Frica, teroarea viitorului care poate aduce moarte atâtor inocenţi este descrisă într-un mod aparte, care te înfioară gândindu-te la cât de fascinant se discută despre problema războiului în relaţie cu generalul, apoi cu individul (exemplu, paginile 99-102, Aaliya se aruncă în vâltoarea unei remarci asupra destinului tragic al unei femei ucise: “Nici unul dintre noi nu ştie cum să se împace cu natura aleatorie a suferinţei. Eu am fost norocoasă. Ştiam că nu mi s-ar putea întâmpla ce a păţit femeia (…). Nu eram ca ea. (…) Toţi încercăm să alungăm prin explicaţii Holocaustul, Abu Gahrib sau Masacrul din Sabra, negând că noi am putea face vreodată ceva atât de groaznic. Făptaşii acelor crime sunt răi, poame rele, alţii (…) Din orice motiv îi face diferiţi de tine. Când citesc o carte, îmi dau toată silinţa, nu întotdeauna cu succes, să las zidul să se fărâme un pic, baricada aceea care mă separă de carte. Încerc să mă implic. Eu sunt Raskolnikov. Eu sunt K. Eu sunt Humbert şi Lolita. Eu sunt voi.”).
Rabih Alameddine a îmbinat perfect magia citatelor din autori canonici cu însăşi povestea dramatică a traducătoarei Aaliya, o femeie dornică să se cufunde cu totul în universul infinit al scrierilor.
Cu toate că deja eram o cititoare împătimită, această utopie a frazelor scrise care povestesc cum o femeie se poate transforma în munca ei (care este, de altfel, o opera de artă) pentru a-şi satisface aviditatea după cultura universală, încă mă ghidează. Îmi doresc să ating toate romanele traduse de Aaliya prin propria mea percepţie şi cine ştie, poate să-mi scriu şi eu viaţa pe hârtie în concordanţă cu tot ce am lecturat pe parcurs.
Într-o ordine cronologică, m-am gândit să vă introduc în acest tărâm feeric presărat cu bombe, crime ori sinucideri (dacă aţi citit cartea, ştiţi la cine mă refer) prin câteva citate care mi-au marcat lectura.

“M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. (…) Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea cu nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea- o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”

“Lumea merge mai departe indiferent dacă fac ce fac sau nu. (…) Indiferent dacă-l citeşte sau nu cineva pe Pessoa. Nimic din afacerea asta a artei nu are vreun efect. Este o simplă nebunie. Vanitas vanitatum, omnia vanitas.”

În paginile 113-114 se dezbate problema artei ca simbol al purificării (“Arta va salva lumea, va ridica umanitatea deasupra mocirlei groaznice în care s-a înţepenit. Arta te va salva”), acel sentiment de eliberare a sufletului printr-o simplă nuanţă de cultură, fie ea clasică ori modernă. Cum afirma şi Aristotel, katharsisul ne îndeamnă să simţim cu fiecare por nobleţea artei de toate genurile, însă Aaliya a ajuns să recurgă la artă pentru a evada din viaţă (“M-am furişat afară din viaţă, în literatură.).




“Henri Matisse a spus cândva: <<Toată viaţa mea m-a deranjat faptul că nu pictez la fel ca toţi ceilalţi>>. Îmi place foarte mult acest citat, îmi place faptul că pictorul cel mai incadescent al secolului XX simţea asta. Îl necăjea că era diferit. Chiar voia să picteze ca toţi ceilalţi, să fie ca restul lumii? Dorea cu adevărat să se integreze? Toată viaţa mea m-a deranjat că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi.”
În următoarele paragrafe, naratoarea intră în polemică cu ea însăşi pentru simplul motiv că se credea superioară, diferită faţă de restul lumii. Poate acest individualism dus către extrem i-a determinat caracterul din prezentul narării, acea detaşare completă, acea izolare în traduceri nesfârşite care putea să-i aducă un pic de alinare peste amintirea unui copil părăsit de mamă, o femeie independentă forţată să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubea… sacrificiul de a renunţa la tot, de a-şi abandona pasiunea pentru a renaşte  prin ea (vezi- finalul), generalizarea individului până la urmă.

Pentru mine, această mărturie a faptului că ideea de katharsis se mai zbate şi-n sângele altcuiva mă linişteşte oarecum… însă mă face să mă întreb… Câţi dintre noi (chiar) mai simţim extazul acestei purificări spirituale? Cred că acest citat poate să iniţieze un posibil răspuns: “Bucuria este anticiparea bucuriei”.

Vă recomand din toată inima acest roman sublim al condiţiei umane care se abandonează în mrejele înşelătoare ale artei… este o lectură care merită parcusă cel puţin o dată!

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

Libertate-n singurătate, se poate?

ceva în care n-am crezut vreodată.