Cum naştem un frumos dintr-o iubire(?)

- Pleacă! Să nu te mai văd! Nu mă poţi iubi aşa cum vreau eu!

- De iubit, te iubesc, dar în felul meu. Nu mă judeca chiar atât de aspru, draga mea. Eu te iubesc fără să mi-o spui tu.

- Dar nu o faci bine!

- Şi cum e bine? Arată-mi!

- Să-mi spui că sunt frumoasă, de exemplu.

- Ţi-aş putea spune asta de o mie de ori, dar tot n-ai vedea ce văd eu…

- Şi ce vezi tu?

- Pielea şi mirosul părului tău plutind în aer dimineaţa după un duş fierbinte, cum îţi împreunezi degetele cu ale mele, buzele tale sărutându-mi spatele gol, ochii arzători care mereu sunt în căutare de răspunsuri, dar, mai ales, frumuseţea ta de zi cu zi atunci când nu-ţi doreşti să fi frumoasă.

- Minciuni! Nu crezi în ele, sunt numai minciuni!

- Ai dreptate! Nu cred în ele,… dar cred în tine. Cred că te iubesc!

- Crezi? Cum poţi spune asta?!

- A crede este un verb cu o enormitate puternică a sensului. Tu crezi în mine când îţi spun că te iubesc?

- Cred.

- Vezi?! Câte înţelesuri ascunse are acesta… Şi eu cred, iubito, când spui tu “cred”!

- Iartă-mă, dragostea mea, am fost o proastă! Tu mă iubeşti, iar eu te chinui cu astfel de nimicuri. Iartă-mă!

- De iertat, nu ştiu dacă am să pot s-o fac, dar de iubit fii sigură că n-am să mă opresc niciodată. Urmează să mă întrebi de ce…

- De ce, dragul meu?

- De ce?! Pentru un simplu fapt… numai eu te pot face frumoasă!