Pentru nimic...


“-Nu mă alunga aşa uşor din viaţa ta! Te rog, adu-ţi aminte de trecut!
-Care trecut?!
-Al nostru! Adu-ţi aminte câte promisiuni ne-am făcut…
-… şi pe care tu le-ai încălcat!!
-Nu e adevărat!
-Spui că nu este adevărat?! Ar trebui să te uiţi într-o oglindă…
-De ce? Ce legătură are asta cu trecutul?!
-Să-ţi priveşti chipul mincinos. M-am îndrăgostit de tine când erai pură, iar acum… ai ajuns să-mi ceri îndurare prin prisma trecutului. Vino să-ţi spun un secret… trecutul e trecut! Gata! Nu mai e, a dispărut! La fel ca noi doi.
-Nu se poate! Nu te las! Te rog, nu pleca!!
-Eu te las în bocetele tale false, dar să ştii că eu îmi iau adio, draga mea!”

După atâţia ani, încă mai rememorez fiecare clipă împărţită la doi, fiecare vorbă aruncată, fiecare alint, fiecare noapte de dragoste, fiecare vis aparţinând şi unuia şi altuia… şi nu realizez cum de s-a putut termina astfel.
Uneori, nepoţii mă întreabă: “-Bunico! Dar cine e tânărul ăsta chipeş cu care te săruţi în poze? E bunicul?!”, iar eu mint calm: “-Da, da, chiar el, bunicul vostru!”… însă nu mai eu ştiu că nu e el…

De ce ne-am despărţit?! Nici până azi nu am găsit vreun răspuns…
Am încercat să-l sun, să-i cer lămuriri în privinţa noastră, dar n-a mai vrut să audă de mine… s-a ţinut de cuvânt atunci când a rostit ultimele cuvinte. Ştiţi care a fost prostia mea şi mai mare în care m-am scufundat după plecarea lui?! Am ajuns să-l iubesc şi să-l ador şi mai mult! Doamne! Cât de apăsătoare e dragostea când o porţi singur în singurătate…

-Alo?
-Bună ziua, vă deranjez?
-Bună ziua. Nu, spuneţi.
-Mă numesc Silvia Priculescu. Aş dori să vorbesc cu doamna… Dana Sorescu, dacă se poate.
-La telefon. Ce s-a întâmplat?
-Vă sun în legătură cu domnul… Tiberiu Muşat. Îl cunoaşteţi?
-D…da. Ce e cu el?
-A decedat.
-…

Receptorul se îndepărtează automat de gura-mi schimonosită după numele lui pe care nu l-am mai auzit de prea mult timp rostit de altcineva decât de mintea mea şi de hohotele de plâns care-mi zguduie trupul convulsiv. Plâng, dar mai ales, inima mea jeleşte amintirea lui.

-Alo?! Doamna Sorescu? Mai sunteţi la telefon?
-Mda… aici sunt.  (deşi mi-aş dori să fiu lângă el)
-Ni s-a lăsat un bilet cu numele şi adresa dumneavoastră de la domnul Tiberiu. Doriţi să veniţi să-l ridicaţi sau vi-l trimitem prin poştă?
-Unde să vin?
-La azilul numărul paisprezece.

Aici a murit… numărul paisprezece… azilul bolnavilor psihici. Un loc pentru cei prea bolnavi pentru a se vindeca sau prea nebuni pentru a mai ieşi în societate fără să reprezinte un pericol. El din ce cauză a fost internat acolo?

-Trimiteţi-l acasă, vă rog.

Şi iată-mă cu un plic pe care scrie numele meu… de la Tiberiu. Unica mea dragoste, care a murit şi m-a lăsat doar cu un bilet după atâţia ani.
Îmi tremură degetele atunci când ating relieful caligrafiei lui. Nu ştiu dacă vreau să-l deschid… nu ştiu dacă pot!
Până la urmă, ce am de pierdut?!

“Dragă Dana,

Te-am urât toată viaţa mea după ce am plecat! Te-am urât deoarece te-am iubit (şi te voi iubi până la moartea-mi) prea mult! Ţi-am jignit chipul tău perfect, cu ochii de care m-am îndrăgostit la prima vedere, cu ale mele cuvinte pline de ură. Iartă-mă pentru ultimele cuvinte rostite ţie! Iartă-mă!
Îţi cer îndurare, eu, amorezatul din trecut, după atâta amar de vreme când tu probabil ai deja o viaţă… mă poţi ierta?
Indiferent de alegerea ta, pe care am s-o respect cu inima, vreau să ştii un singur lucru: nu m-am oprit din a te iubi nicio clipă după ce te-am părăsit! Mi-am regretat gestul în fiecare moment în care realizam că nu eşti lângă mine (şi asta era întotdeauna!).
Iubita mea Dana, te iubesc! Te iubesc şi voi lua cu mine iubirea ce ţi-o port în mormânt ca să pot apoi să te iubesc din Ceruri. Iartă-mă pentru tot, te rog.

Îmi pare rău… “


ATÂT!?! După treizeci şi şapte de ani, el îmi scrie doar atât?!? Nu-mi dovedeşte deloc nici că mă iubeşte nici că regretă… ba chiar îmi alungă şi dragostea mea!

Nu am cum să-l mai iert. O, nu dragul meu Tiberiu, nu!! Nu te iert! Iubeşte-mă tu în continuare şi pe lumea cealaltă, că eu… te-am iubit destul; şi pentru ce?!

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

Libertate-n singurătate, se poate?

ceva în care n-am crezut vreodată.