Insomniacii la apel!

Insomnia gândurilor mă cuprinde lent,

Mă-nvăluie cu un cânt dulce de-al ei.

Dacă mă va vindeca de tine nu e cert,

Până atunci, am un tratament cu flori de tei.

Nu vreau să te-alung, nici să te păstrez

Îmi este dor… mă goleşte şi mă seacă

Niciun trup nu reuşesc să-l mai idolatrizez

Îţi caut umbra stinsă a pielii în toţi; nu se mai atinge de mine, pleacă…

Dar ştiu că nu eşti tu aceea

care şi-a înfipt adânc acele iubirii în sângele meu

Tu ai înţeles ideea:

“Eu te am şi doar eu te vreu!”

Am încercat să uit, să-mi înduplec somnul

Amintirile revin şi iar revin…

Îmi oblig ochii să se-nchidă, fac pe mortul

Corpul mi se scutură de spasmele emoţiilor ce nu puţin ţin

Sunt lungi ca nopţile caniculare de vară

Începe să ţi se pară

O veşnicie,

O agonie,

Un calvar imens străpuns de-acum în umeri

Vid-interior… îţi provoacă amintirile în fragmentate ruperi

Îţi induce somnul raţiunii

Dar îi mai trezeşte şi pe unii

din visarea sinucigaşă a morţii

sau contemplarea indusă a vieţii.

Visez, te visez, te chem, iar tu… nimic

Nu mai eşti a mea, din păcate… niciun pic…