Palpităm noi oare într-un pol al dragostei?

Lumină albă şi uşoară,

ca o pană,

să-mi fie patul tău.

Să mă cufund în nefiinţa trupurilor noastre

Să ne iubim înlănţuiţi de-o mână şi de-un gând

Să cădem deodată în patima mistuitoare…

Pătimim cu negru în adâncime

Murdărim orizontul în infinitate

Cercetăm aproape morţi după un centru

Undeva,

unde te poţi agăţa în margini fără să te rupi

Palpităm concomitet într-o neştire nocturnă,

Cum te strâng,

lângă-mi trupul secătuit de-atâta amor,

Animăm alte suflete pustii din noi

Să ne-nvelească fiecare la câte-un pol.

Polul e doar o distanţă a iubirii noastre

Doi sunt prea puţini!

Mărim, dilatăm şi coacem la foc rece dragostea,

O modificăm orbeşte…apoi, se şterge singură, prosteşte…

Parcus-a mile întregi,

de-a zorii zilei se juca,

noi, noi doi redevenim ce-am fost…

nişte copii:

unul explorator prolific de substanţă

altul investigator de ludică romanţă

Adunaţi, alungăm inutilitatea sentimentelor albastre, îngheţate

Cu-un simplu: “Je t'aime!”.